Dulcele și amarele frunze ale uitării

The Father (UK, 2020)
Bazat pe piesa de teatru cu același nume de Florian Zeller
Regie: Florian Zeller
Distribuție: Anthony Hopkins, Olivia Colman, Olivia Williams, Rufus Sewell, Mark Gatiss, Imogene Pott

Se spune adeseori că este cumplit să uiți, este cumplit să înnebunești, este cumplit să îmbătrânești. Iar când aceste trei atribute au loc simultan, se spune că viața omului s-a încheiat și nu mai există rost în a continua să se trăiască. Și totuși, există o dulceață în pierderea de memorie și în nebunie. Dulceața de a fi în lumea ta, tu cu tine și cu sentimentele tale, fie ele cât de amestecate și haotice. Sigur că, din când în când, poate deveni obositor, îngrozitor, terifiant faptul că mintea începe să confunde întâmplările și persoanele pe care le percepe ca fiind mereu în schimbare.

​Dar poți, totodată, să te refugiezi în puținele amintiri foarte vechi pe care le boala creierului nu le-a răpit complet și să găsești acolo confort și consolare. Cam despre toate aceste lucruri vorbește piesa și filmul bazat pe ea ale lui Florian Zeller, The Father (Tatăl). Un text de o profunzime tulburătoare, cu accente aparent de mister și supranatural ce parcă-și fac loc în viața personajului principal, dar care, de fapt, sunt doar niște umbre înșelătoare menite de autor și regizor să-i facă pe privitori să pătrundă cu adevărat în mintea confuză, încețoșată și adeseori aflata în derivă a unui bătrân fost inginer ajung la vârsta senectuții și fiind într-o continuă bătălie cu sine însuși și cu proprii demoni. Ce e adevărat, ce e minciună? Ce se spune și ce se ascunde? Egoism sau generozitate? Bătrânețea este, într-adevăr, o haină grea sau doar cei din jurul bătrânilor o fac să pară astfel? Iată câte întrebări a născut vizionarea acestei capodopere nominalizate la mai multe categorii ale premiilor Academiei Americane de Film (Oscar) 2021. Și pot să afirm cu bucurie că, pe lângă Nomadland, am descoperit un al doilea film pentru care Oscarurile și logica decernării acestora se află cu mult sub nivelul adevărat al celor două pelicule aflate în concurs. Ba chiar aș spune că aceste premii ce au devenit atât de superficiale ar fi o jignire la adresa lor, o pată pe obrazul creatorilor și interpreților, căci ar sta alături de alte exemple fără nicio valoare artistică reală pe care le-am urmărit scârbit și îngrozit în ultimii ani.

​Nu am văzut nicio montare a piesei lui Florian Zeller, astfel că filmul din 2020 este prima mea întâlnire cu textul dramaturgului francez. M-a uimit în mod cât se poate de pozitiv faptul că autorul este extrem de tânăr în raport cu subiectul atât de dureros și deloc ușor de acceptat din The Father. Ceea ce mă face să afirm că am descoperit un reprezentant al tinerei generații de scriitori de teatru care face cinste numelui acestei arte și care, cred eu, va putea sta lejer în viitor alături de mari personalități din istoria teatrului universal. Pe lângă faptul că a scris o piesă strălucitor de reușită, cu o construcție impecabilă, cu personaje foarte complexe și multi-fațetate, s-a dovedit și un regizor de mare clasă, căci în primul rând a știut foarte bine ce actori își dorește să dea viață poveștii lui. Astfel, a fost de acord să facă filmul doar dacă Anthony Hopkins ar accepta să joace rolul titular și în nicio altă condiție. Iar marele actor britanic nu a ezitat nicio clipă în a răspunde pozitiv invitației de a crea rolul memorabil (la modul cel mai serios, nu se poate uita așa o interpretare) al lui Antony Evans, tatăl care dă numele piesei și filmului. Iar acum, după ce am încheiat vizionarea acestei capodopere, pot să spun că a fost o adevărată alegere de geniu distribuirea lui Hopkins, căci nu îmi închipui un alt actor mai potrivit să redea pas cu pas drumul căderii în demență și Alzheimer al personajului titular. Căci acesta este miezul și, de fapt, tema principală a piesei lui Zeller – parșivitatea bătrâneții care îl cuprinde fără milă în mrejele ei dulci-amare pe Anthony și îi încurcă atât amintirile cât și însăși viața, de parcă bărbatul se află în celebrul labirint al minotaurului, fără ajutorul firului Ariadnei. Iar la capătul acestui labirint nu-l așteaptă nimeni alta decât Lady Death, cu eleganta ei coasă, gata să-i curme suferințele pricinuite de pierderea memoriei. 

​Pe lângă scenele de mare rafinament psihologic pe care actorul le construiește cărămidă cu cărămidă, gest cu gest, privire cu privire și prin care ajunge la privitor mesajul cutremurător al confuziei din ce în ce mai mari în care se scaldă personajul, Anthony Hopkins ne arată și o mică, dar importantă fațetă diferită a demenței senile și a îmbătrânirii – exact partea aceea în care omul se refugiază în amintiri plăcute și în minore și cruciale bucurii ale vieții, precum ascultarea unei arii de operă. De altfel, întregul film este asezonat din plin cu muzică de operă, ceea ce îi ridică și mai mult nivelul artistic și îl asigură un loc și mai bine plasat în topul filmelor mele de suflet. Poate nu întâmplător aria care bântuie parcursul peliculei este Je crois entendre encore a lui Nadïr din Les pêcheurs des perles (Pescuitorii de perle), de Georges Bizet. Această pagină muzicală de o delicatețe, de o fragilitate tipice compozitorului francez, dar foarte filosofică (așa cum îi stă bine unei lucrări ce vorbește de exotica și profunda Indie) vorbește despre memorie, despre dulci amintiri din tinerețea personajului respectiv. Așadar, utilizarea ei de-a lungul drumului presărat cu durere și spaimă al lui Anthony subliniază subtil tușele elegante prin care dramaturgul dorește să ne aducă la cunoștință trăirile și experiențele intime ale tatălui. Nici restul soundtrack-ului nu este mai prejos, căci cel care semnează compozițiile originale este nimeni altul decât Ludovico Einaudi, cel care a creat și coloana sonoră a filmului Nomadland. Coincidență sau nu faptul că ambele filme pentru care Einaudi a gândit atmosfera muzicală sunt nominalizate la Oscar? Cine știe? Va rămâne un mister, asemeni lumii atât de întortocheate din  The Father, acest micro-univers în care se învârte personajul lui Anthony Hopkins și care este reprezentat de apartamentul său iubit. My flat, așa cum se aude repetat cuvântul de nenumărate ori de-a lungul peliculei, cu alte cuvinte casa lui din care tatăl nu dorește să plece, căci până la urmă fiecare om vrea să moară în patul său. În final, cheia parcursului lui Anthony se află la finalul filmului, de aceea vă invit să nu renunțați pe parcurs, oricât de dureroasă ar fi experiența, pentru că totul se va clarifica și va păși în lumină chiar în ultimele minute ale acestei bijuterii cinematografice.

Cred că The Father ar trebui să fie predat tuturor celor care au părinți în vârstă, ca la școală. Căci toți aceștia au din plin nevoie să învețe să privească, să simtă, să relaționeze din punctul de vedere al unui bătrân în capul căruia nimic nu mai e cum a fost odată. Trecând eu însumi prin 2 experiențe aproximativ asemănătoare, pot să spun că dacă aș fi văzut filmul lui Zeller în acele momente, poate că acest lucru m-ar fi ajutat să înțeleg mai bine terifianta și, totodată, fascinanta lume a demenței senile, a nebuniei blânde adusă de bătrânețe. Cu siguranță, ceea ce a realizat echipa proiectului The Father, pornind de la dramaturgul și regizorul Florian Zeller și ajungând până la cei care au realizat montajul și editarea, a fost să pună în imagini o bucată sângerândă și aromată de viață, cu toată duritatea și brutalitatea ei, dar în același timp, au reușit să învelească aceste aspecte într-o dulce-amară cămașă artistică. Și vorbind de partea strict imagistică a filmului, nu pot să nu remarc acele cadre absolut fantomatice în care apartamentul tatălui este privit de spectator prin ochiul nemilos al camerei de filmat, care prezintă micro-cosmosul creat de personaj pentru propria adăpostire de intemperiile vieții contemporane. Liniștea mormântală care subliniază singurătatea interioară a lui Anthony a fost superb prezentată prin modul de a filma al regizorului francez. Mai apoi, metamorfozarea apartamentului într-o cu totul altă locație, dar păstrând aceeași geometrie și geografie spațială, a ajutat enorm la pătrunderea în tenebrele misterului ce înconjoară parcursul personajului principal. Nu în ultimul rând, restul distribuției alese a contribuit, de asemenea, la impactul emoțional uriaș și de netăgăduit pe care The Father îl are asupra publicului. Olivia Colman, deja câștigătoare a Oscarului pentru filmul The Favorite, construiește un rol impresionant ca fiică a lui Anthony. Aduce cu ea toată acea școală serioasă de teatru britanică, ridicându-se lejer la nivelul partenerului său de ecran. Ciudat a fost că, deși cea mai recentă partitură în care am admirat-o pe actrița britanică a fost aceea a Reginei Elisabeta a II-a din serialul The Crown, am reușit să mă detașez de figura impunătoare și uneori acră pe care a creat-o acolo și să mă apropii sufletește de noul ei personaj, lucru care m-a făcut să realizez valoarea artistică pe care o are artista. Alături de Olivia Colman, m-am bucurat de prezența fermecătoare și la fel de cameleonică a Oliviei Williams, Femeia misterioasă care apare și dispare din viața tatălui. Cu aceeași demnitate și eleganță a jocului, actrița m-a convins că orice rol ar aborda, frumusețea talentului ei va fi vizibilă oricum și oriunde. Deși personalitatea copleșitoare a lui Anthony Hopkins domină filmul, nici celelalte două prezențe masculine nu sunt de lepădat. Atât Rufus Sewell, cât și Mark Gatiss sunt convingători în rolurile care le-au fost încredințate, cu toate că e posibil ca spectatorii să nu-i rețină atât de mult precum pe celelalte personaje.
 
Nu pot să închei această cronică fără să subliniez încă o dată importanța artistică și umană a filmului The Father, acest exemplu de dramaturgie și cinematografie europeană contemporană care va putea sta alături de alte mari titluri din istorie fără să se teamă de faptul că ar putea fi dat la o parte cu ușurință. În plus, pe lângă implicațiile emoționante ale poveștii și ale punerii sale în imagini pe ecran, este absolut necesară urmărirea lui Anthony Hopkins (după părerea mea, un indispensabil nume din istoria teatrului și a filmului, care stă alături de Sarah Bernardt și Laurence Olivier) în creionarea fină, dar precisă, a unui personaj cu o personalitate bulversant de schimbătoare din cauza drumului fără întoarcere pe care acesta îl face către abisul uitării de sine. Voi încheia cu un paradox ce poate suna absurd și revoltător, dar...îmi doresc ca The Father, ca și Nomadland, să ia cel puțin un premiu Oscar și, în același timp, îmi doresc ca niciunul din aceste filme să nu câștige nimic. Asta doar pentru ca ele să rămână neatinse de mizeria în care se scufundă premiile Academiei Americane de Film în ultimul timp și să se păstreze la reala lor valoare, aceea de filme care promovează arta adevărată și actorii desăvârșiți.
 
Surse foto: https://thecinemaholic.com/, https://mubi.com/films, www.hollywoodreporter.com, www.provideocoalition.com