Violetta Valéry – povestea unei eroine perfecte între fascinația unei capodopere și farmecul unei interpretări de neuitat

La Traviata a exercitat întotdeauna o fascinație asupra mea. Încă din cea mai fragedă pruncie am avut ocazia, șansa, bucuria de a descoperi aceasta capodoperă a operei italiene și universale datorită unui set de discuri apărute la Electrecord pe care mama mi le oferea spre ascultare aproape în fiecare weekend (bineînțeles, ca urmare a cererilor mele repetate). Mai mult decât atât, înregistrarea realizată în studiourile prestigioasei case de discuri românești beneficiază de o distribuție strălucită. Astfel am făcut cunoștință cu personajul Violettei prin intermediul vocii uneia dintre cele mai mari (dacă nu cumva cea mai mare) interprete ale acestui rol din secolul al XX-lea – soprana româncă Virginia Zeani. În mod evident, această experiență vocală din copilărie mi-a format, fără să vreau, anumite așteptări în ceea ce privește acest rol. Poate și datorită acestui fapt mi-a fost foarte greu să accept orice interpretare mai puțin reușită a Traviatei verdiene, mai ales ținând cont și de partenerii Virginiei Zeani din acea înregistrare celebră – Ion Buzea în rolul lui Alfredo Germont și Nicolae Herlea în rolul lui Giorgio Germont. ​

​De-a lungul timpului, am avut norocul de a asculta și urmări câteva mari interpretări ale acestei opere, unele chiar pe scena operei bucureștene. Din punct de vedere al montărilor, pentru mine rămân antologice două dintre ele. Una la Opera Națională București, în regia maestrului Cristian Mihăilescu – nu atât pentru că a fost primul meu spectacol live cu La Traviata, cât mai ales datorită viziunii originale, inovatoare și, totuși, în limitele unui clasic fermecător potențat și de scenografia impresionantă a Vioricăi Petrovici. Nu pot să uit interioarele fascinante și costumele superbe create de această mare doamnă a scenografiei românești, tot așa cum nu pot uita tragismul viziunii lui Cristian Mihăilescu subliniat în special de alegerea de a rămâne fidel romanului lui Dumas și de a transforma prezența personajelor din jurul patului muribundei din ultimul act în fantasme din mintea secată de boală a Violettei. Chiar și astăzi mă mai bântuie acea imagine cu Alfredo, Germont, Annina și Doctorul Grenvil îndepărtându-se fantomatic de patul eroinei care rămâne cu adevărat singură în acel deșert populat numit Paris. Cea de-a doua montare ce o păstrez în amintire și în suflet este celebră la nivel internațional și este cea în care a debutat Angela Ghoerghiu în acest rol la Royal Opera House din Londra. Regia semnată de Richard Eyre este de-a dreptul hipnotizantă, din toate punctele de vedere, subliniind strălucirea societății pariziene de la mijlocul secolului al XIX-lea și evidențiind frumusețea și dramatismul destinului eroinei.

​Iată că luna noiembrie a anului 2025 mi-a prilejuit întâlnirea cu o nouă montare a Traviatei, de data asta la Opera Națională Română din Cluj Napoca. Regia originală este semnată de Nadine Duffaut, decorurile de Emmanuele Favre, iar costumele de Gérard Audier. În stagiunea curentă, însă, producția a fost refăcută și adaptată într-o anumită măsură de Iulian Dumitraș (preluare regie) și Csonka Zoltán (adaptare scenică). Cu toate că nu am avut plăcerea să cunosc versiunea originală de la premiera din 2016, am putut aprecia adaptarea actuală. Plasarea acțiunii în timpul ocupației naziste a Parisului nu deranjează, căci scheletul pe care este construită întreaga montare rămâne unul în mare parte clasic. Din păcate, însă, referințele la perioada istorică în care a fost mutată această La Traviata nu sunt decât cele ce țin de decor și costume (care, trebuie să menționez, sunt foarte bine realizate și reușesc să transpună spectatorii în acea atmosferă plină de eleganță și rafinament), niciun alt element de regie sau scenografie nefăcând vreo trimitere la situația politică a acelei perioade. Păcat, căci alegerea regizorală a Nadinei Duffaut este una foarte ofertantă, însă pare că îi lipsește o înlănțuire coerentă și o finalitate. Singurul moment care ar putea indica legătura dintre Violetta și forțele ocupante (detaliu menționat în prezentarea spectacolului) este proiecția din actul al treilea, din momentul carnavalului stradal, proiecție care prezintă imagini reale filmate în anii postbelici cu femeile ce au colaborat cu naziștii care au fost ulterior tunse și rase în cap, făcându-se astfel o mult prea subtilă legătură cu apariția dezolantă a eroinei (tunsă, într-o rochie ruptă amintind mai degrabă de o prizonieră în lagăr decât de o fostă colaboraționistă a regimului celui de-al treilea Reich). Cu toate că au fost voci care au contestat adaptarea actuală a montării originale în care elemente de decor au fost înlocuite cu proiecții realizate cu ajutorul inteligenței artificiale, nu pot să spun că am fost deranjat de acestea. Dimpotrivă, fundalul scenei îmbrăcat în acele imagini foarte bine realizate a ajutat la crearea impresiei de spațialitate și, totodată, au adăugat o notă de clasicism realizat cu mijloace tehnologice foarte actuale. Trebuie, așadar, să laud și să aplaud reușita preluării și adaptării regizorale realizate de Iulian Dumitraș, un tânăr creator care deja este promițător și ale cărui idei originale îmi doresc să le văd realizate în spectacole integrale, atât pe scena clujeană, cât și în alte teatre lirice din țară.

​Din punct de vedere al distribuției, spectacolul din 2 noiembrie a beneficiat de soliști de marcă, artiști „de-ai casei”, în fruntea cărora a stat vedeta serii, soprana româncă Diana Alexe, invitată pentru două reprezentații consecutive ale acestui titlu verdian. Recunosc faptul că prezența acestei artiste de talie internațională a fost principalul motiv pentru care am fost prezent în sală. Deși nu o cunoșteam până acum, Diana Alex a reușit să mă impresioneze în mod deosebit și pot spune cât se poate de sincer și liniștit că am avut bucuria și șansa, după destul de mult timp, de a urmări o adevărată Violetta Valéry, atât din punct de vedere vocal, cât și al jocului actoricesc. Glasul său mi-a amintit de acele mari soprane din trecut, îmbinând o tehnică desăvârșită cu calitățile native ce au făcut să remarc o strălucire aparte a unei voci pline, rotunde, aflate în drum spre o frumoasă maturizare. Ceea ce am apreciat în mod deosebit a fost lejeritatea cu care Diana Alexe a abordat acest rol izbutind să surprindă toate cele trei registre pe care Verdi le-a dedicat acestui personaj atât de complex – coloratura primului act, dramatismul celui de-al doilea și lirismul din final. O mare arie E strano, e strano... realizată cu multă delicatețe și sensibilitate, urmată de o caballeta Follie, follie plină de culoare, de avânt tineresc au format o încheiere hipnotizantă a primului act. Apoi, frazarea impecabilă de pe parcursul duetului cu Germont, forța expresivă din dramaticul Amami, Alfredo și rafinamentul frazelor din finalul actului al doilea au continuat să evidențieze calitățile vocale indiscutabile ale Dianei Alexe. Nu în ultimul rând, rostirea foarte bine dozată a scrisorii, Teneste la promessa, urmată de o sfâșietoare interpretare vocală și actoricească a superbei arii Addio del passato în care s-a simțit toată suferința femeii îndrăgostite, bolnave și abandonate și încheind cu ultimele replici – toate acestea au reprezentat o frumoasă încununare artistică a unei seri în care tânăra și foarte talentata soprană româncă a evoluat exemplar, atât din punct de vedere scenic, cât și muzical.

​Alături de Diana Alexe s-a aflat tenorul Hector Lopez. Nu pot să spun decât că a fost o mare bucurie să-l revăd pe acest prim-solist de marcă al scenei lirice din România după un timp îndelungat. Am fost încântat de prestația sa vocală și scenică, redescoperind frumusețea și amplitudinea unui glas de tenor care îmbină inflexiunile dramatice cu acute de sorginte lirică. De asemenea, mi-am amintit de talentul său actoricesc deosebit pe care l-a demonstrat și în construirea rolului lui Alfredo Germont, evidențiind caracterul său complex, balansând între iubirea pasională și, totuși, delicată față de Violetta și violența tânărului bărbat care are sentimentul că este înșelat, necunoscând adevărul din spatele acțiunilor eroinei. În plus, chimia scenică dintre Hector Lopez și Diana Alexe, precum și unitatea vocală prezentă în ambele duete, Un di felice și Parigi, o cara, au creat tabloul unui cuplu ideal de tineri îndrăgostiți. A întregit trio-ul solistic baritonul Geani Brad, solist al operei clujene, care a oferit o interpretare profundă și demnă de cele mai importante scene lirice. O voce amplă cu inflexiuni chiar de bas-bariton, dar și cu un registru acut impresionant, Geani Brad s-a remarcat prin eleganța frazării din timpul marelui duet cu Violetta, prin rafinamentul interpretării ariei Di Provenza il mar și prin bravura cu care a atacat acea cabalettă No, non udrai rimproveri atât de rar cântată și atât de bine redată de baritonul clujean. De asemenea, relația dintre el și Violetta, gesturile paterne față de eroină, dar și față de sora lui Alfredo (o interesantă și ingenioasă inserție regizorală pe care Cristina Tureanu, interpreta personajului, a realizat-o cu o bună implicare scenică), precum și determinarea cu care intervine la balul Florei au subliniat o interpretare actoricească deosebită.

​Nici restul distribuției nu a fost mai prejos și am fost bucuros să descopăr o voce foarte interesantă și complexă a tinerei mezzo-soprane Alexandra Leșiu care s-a evidențiat în scurtul, dar însemnatul rol al Florei Bervoix. De asemenea, Oana Maria Trîmbițaș a întruchipat cu modestie, dar cu mare atenție la detaliile jocului și la cele ale interpretării vocale, o Annina misterioasă și interesantă din punct de vedere al dramaturgiei personajului. Au ieșit în evidență, desigur, și Cristian Hodrea (un impresionant Baron Douphol), Bogdan Nistor (un simpatic Marchiz d’Obigny), Florin Pop (un șarmant Gastone), Petre Burcă (un profund și impresionant doctor Grenvil), Iosia Balteș (un Giuseppe care s-a remarcat) și Varga János (o impresionantă voce de bas în dublul rol al Comisionarului și Servitorului Florei).

​Ca de obicei, am fost de-a dreptul fascinat de Corul Operei Naționale Române din Cluj Napoca condus de Corneliu Felecan și care a oferit momente de o unitate și frumusețe sonoră rare. În plus, am apreciat implicarea din punct de vedere al jocului scenic al tuturor membrilor corului, aceștia evidențiind caracterul individual al fiecăruia dintre roluri, îndepărtându-se de imaginea exasperantă a unui personaj colectiv mișcându-se la unison. De asemenea, orchestra teatrului a dat dovadă de o interpretare exemplară, fiind condusă de maestrul David Crescenzi, acest magician al baghetei despre care întotdeauna voi afirma că este unul din cei mai importanți dirijori de operă din Europa, căci cunoaște îndeaproape modul de a susține soliștii, în timp ce scoate în evidență și sonoritatea ansamblului instrumental pe care îl conduce. Orice prezență la pupitru de operă al lui David Crescenzi este un garant al unui spectacol memorabil. Nu în ultimul rând, coregrafia semnată de Dan Haja și interpretată cu eleganță de o parte a ansamblului de balet a întregit imaginea colorată și vie a unui spectacol imperfect, dar care emană totuși o fascinație aparte, evocând câteva imagini care îmi vor rămâne în memorie mult timp de acum încolo, aspect datorat și interpretărilor solistice de înaltă clasă.

GIUSEPPE VERDI
LA TRAVIATA

​Dirijor: David Crescenzi

Violetta Valéry: Diana Alexe (invitată)
Flora Bervoix: Alexandra Leșiu
Annina: Oana Maria Trîmbițaș
Alfredo Germont: Hector Lopez
Giorgio Germont: Geani Brad
Gastone: Florin Pop
Baronul Douphol: Cristian Hodrea
Marchizul d'Obigny: Bogdan Nistor
Doctorul Grenvil: Petre Burcă
Giuseppe: Iosia Balteș
Comisionarul/Servitorul Florei: Varga János
Sora lui Alfredo: Cristina Tureanu

Regia artistică: Nadine Duffaut (invitată)
Preluare regie: Iulian Dumitraș
Adaptare scenică: Csonka Zoltán
Light design și content video: Magdy Hawash Magdy Hawash
Decoruri: Emmanuele Favre (invitat)
Costume: Gérard Audier (invitat)
Coregrafia: Dan Haja

Orchestra, Corul și Ansamblul de balet ale Operei Naționale Române Cluj-Napoca