Talent, tinerețe și starea de grație a muzicii. Finala secțiunii vioară a celei de-a XX-a ediții a Concursului Internațional „George Enescu”

O cronică de Tudor-Costin Sicomaș

Au trecut câteva zile de la finala secțiunii de vioară a Concursului Internațional „George Enescu” și încă mă apropii cu prudență și emoție de scrierea acestei cronici. Cum poți pune în cuvinte ceea ce muzica exprimă cu mult mai bine? Cum poți exprima tu însuți prin limbajul scris ori vorbit ceea ce ai experimentat live pe scena Ateneului Român într-una dintre cele mai intense finale din câte mi-a fost dat să urmăresc ale acestei competiții? Cum poți sintetiza talentul, sutele ori miile de ore de muncă din spatele unor interpretări care te lasă fără cuvinte și fără suflare? Și cum poți oare să cuprinzi într-un articol de câteva sute de rânduri tot miracolul tinereții care se manifestă atât de frumos în cadrul unuia dintre cele mai prestigioase concursuri internaționale de muzică? E simplu – nu prea poți să redai exact trăirile pe care le ai în sala de concert, indiferent câte cunoștințe teoretice ai deține, indiferent cât „condei” ai avea. E greu de transmis emoția care te cuprinde atunci când experimentezi „pe viu” un spectacol ori un concert de o asemenea anvergură, pasiune și intensitate. Adăugați acestor aspecte și pe acela al faptului că au existat și tensiunile create de etapa aceasta finală a competiției, unde emoțiile concurenților sunt augmentate aproape până la paroxism și, astfel, nici cele ale publicului nu pot fi mai prejos.

În plus, prezența Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, avându-l la pupitru pe tânărul și foarte talentatul dirijor Harry Ogg, au adăugat un plus de trăire, dar au creat și așteptări mai mari din partea spectatorilor dornici să vadă în ce mâini este lăsat viitorul artei violonistice (la propriu și la figurat!). Seara de 13 septembrie a fost, așadar, o explozie emoțională și pasionantă în care am putut urmări cu sufletul la gură și admira pe îndelete trei tineri violoniști, unul mai talentat decât celălalt, evoluând exemplar pe scena Ateneului Român din București. Așa cum era de așteptat, sala a fost aproape arhiplină, căci trebuie să recunoaștem că, după pian, vioara este cel mai iubit și utilizat instrument solistic. Un program semi-impus, oferindu-le spre alegere celor trei concurenți două lucrări de bază ale repertoriului concertistic pentru instrumentul lor – Concertul pentru vioară în re minor de Jean Sibelius și Concertul pentru vioară în re major de Piotr Ilici Ceaikovski. Două opusuri care pun în valoare diferite calități ale interpreților, două compoziții oarecum similare și, totuși, atât de distincte, aparținând de două perioade diferite ale romantismului european.

Seara a debutat cu prezența coreencei Eun Che Kim care a ales pentru finală Concertul pentru vioară în re minor de Sibelius. Admirabilă a fost acea introducere cu adevărat atmosferică, sugerând cumva imensitatea albă, de gheață a Finlandei, aspect evidențiat de tușeul delicat al viorii Enrico Rocca din 1885 a tinerei concurente. Alături de aceasta, am putut aprecia cu asupra de măsură și superbul sunet al orchestrei filarmonicii condusă atât de bine, de măiastru de Harry Ogg, demonstrând o înțelegere profundă a partiturii pe care o tălmăcește. Interpusă ca dezvoltare în prima parte, extinsa cadenza este redată cu un vibrato percutant și cu o lejeritate uimitoare în ceea ce privește abilitățile interpretative ale lui Eun Che Kim.

​Nu pot să nu remarc un aspect important legat de evoluția tinerei soliste - după dantela concertului de Mozart din semifinală, Eun Che Kim reușește să dovedească un nou nivel de maturitate artistică și interpretativă cu acest amplu si deloc facil concert, în care sunetul întunecat al viorii sale își păstrează individualitatea în tumultul sonor de proporții epice al orchestrei. Tocmai această amploare sonoră a orchestrei filarmonicii este copleșitoare în partea a doua a concertului, dar solista face față cu brio acestei provocări a unuia dintre cele mai puternice și profunde concerte pentru vioară din repertoriul de gen. După o interpretare aproape poetică a liricei părți a doua, atacul sunetului din finalul subintitulat în mod ironic de autor drept „o poloneză pentru urși polari” poate fi descris drept energic. Cu toate acestea, remarc faptul că nu ar fi dăunat deloc o forță mai mare a interpretării, tocmai datorită caracterului epic al concertului. Tehnica lui Eun Che Kim este foarte bună, virtuozitatea este prezentă, dar interpretarea are o doză de încrâncenare care îi răpește din lejeritate și, culmea, din forța pe care ar trebuie să o transmită. Cu toate acestea, aplauzele binemeritate nu au contenit, violonista revenind pe podium pentru a primi aprecierea sonoră a spectatorilor.

Ceea ce a urmat, însă, depășește cu mult așteptările pe care le-am avut de la această finală, devenită, așa cum veți vedea mai jos, un moment istoric. A pășit, așadar, pe scena Ateneului Român micul Jayden King de numai 11 ani, un violonist acceptat deja de la vârsta de 7 ani în programul preuniversitar al prestigiosei universități Julliard din New York. Un adevărat copil minune, un child prodigy așa cum frumos îl numesc vorbitorii de limbă engleză, un talent nativ care îngemănează harul divin cu o muncă asiduă observabilă în stilul, în tehnica și în profunzimea cu care redă muzica ce-i este încredințată. Alegerea sa pentru finală a fost nimic mai prejos decât dificilul și impresionantul Concert pentru vioară în re major de Ceaikovski. Un adevărat foc de artificii, așa cum bine a punctat Marius Constantinescu în introducerea făcută, dar și o piatră de temelie și de hotar, totodată, pentru orice violonist de marcă. Am putut astfel observa cu bucurie și emoție trăirea interioară a lui Jayden observabilă încă din primul moment al atacului orchestrei. De-a lungul epuizantei și explozivei prime părți, dovedește o maturitate interpretativă superioară multor interpreți mai avansați. Cu seriozitate, dar și cu implicare emoțională totală, adaugă o tehnică uimitoare și ireproșabilă, ceea ce îi permite lejeritatea în pasajele de mare agilitate. Un adevărat foc de artificii, după cum am menționat deja, prima parte a concertului se dovedește a fi o provocare care nu îi pune niciun fel de probleme, nici de stilistică, nici de virtuozitate, foarte tânărului solist. Trebuie să recunosc faptul că acea cadenza m-a lăsat fără respirație, dovedind măiestria de netăgăduit a acestui copil-minune pentru care pare că niciun opus nu prezintă vreun fel de obstacol (și chiar dacă ar exista vreunul, el îl depășește cu un efort imperceptibil). ​

​Partea a doua a concertului îi dă șansa de a convinge publicul și juriul printr-o interpretare plină de emoție, trecând cu ușurință rampa spre sufletul spectatorilor care, în treacăt fie spus, pe bună dreptate au uitat de orice regulă de a nu aplauda între părți și au făcut-o după Allegro moderato cu bucuria descoperirii unui nou miracol muzical. Recunosc – chiar și în cazul meu, primul impuls a fost să izbucnesc în aplauze, însă am reușit să mă domolesc, așteptând urmarea primei părți. De remarcat că Jayden King are un vibrato și un tușeu cu totul speciale care sunt în mod clar atribute ale unui talent înnăscut și al unei spiritualități muzicale avansate. Intrând în tumultuoasa parte a treia, am admirat siguranța atacului de la începutul acesteia care denotă, din nou, o tehnică bine însușită. Un alt aspect vizibil și remarcabil, în mod cert, este felul în care ascultă orchestra și urmărește dirijorul, urmând un dialog muzical firesc și curgător cu ansamblul care îl acompaniază. Finalul concertului de Ceaikovski l-a readus astfel în ipostaza de mare virtuoz, pe care și-a confirmat-o printr-o agilitate și rapiditate fără cusur, împletite cu o putere de transmitere a emoției cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. În mod evident, aplauzele furtunoase nu au întârziat să apară din secunda următoare celei în care Jayden a lăsat arcușul jos. Uralele nu au contenit și l-au făcut pe micul și extrem de talentatul violonist să fie chemat la rampă de trei ori.

​După o binemeritată pauză, finala a continuat cu cel de-al treilea concurent, excelentul violonist italian Francesco Papa, care a readus în atenția spectatorilor și a juriului Concertul pentru vioară în re minor de Jean Sibelius. După ce în semifinală a impresionat prin implicarea totală în concertul mozartian și prin înțelegerea conceptului de play&conduct, Francesco Papa a demonstrat acum că deține un atac de sunet precis, puternic și, totuși, delicat, sesizabil în special în introducerea cu caracter elegiac. Ceea ce a izbutit să facă tânărul italian a fost să scoată în evidență frumusețea întunecată a partiturii lui Sibelius printr-un sonoritate elegantă, marcată de o melancolie aparte. Ca și în semifinală, are o forță interpretativă deosebită, reușind să transmită o profundă emoție către public. Totodată, denotă și o implicare deosebită în ceea ce privește dialogul muzical cu orchestra. Cadenza primei părți îi accentuează individualitatea solistică în spațiul sonor al unui concert cu un puternic caracter simfonic, în care vioara trebuie să se evidențieze continuu. Iar Francesco Papa reușește să facă să plutească vocea viorii peste monumentalul sunet al ansamblului. Demonstrează, totodată, o profunzime specială a interpretării, reușind să pătrundă și să transmită mesajul muzical cu maturitate și o înțelegere temeinică a partiturii. Aceste caracteristici se evidențiază cu asupra de măsură în cea de-a doua parte, unde dramatismul atinge cote amețitoare, pe care Francesco la escaladează cu ușurință și cu deosebită inteligență a interpretării. În cazul său vorbim de mult mai mult decât un sunet curat și o tehnică desăvârșită. Sonoritatea viorii sale are un atribut cu totul aparte, pe care îmi e greu să-l explic, dar care a fost ușor de sesizat în finalul părții a doua în acea încheiere de o delicatețe și duioșie greu de descris, pentru ca, mai apoi, în contrast cu lirismul din a doua parte, în partea a treia să abordeze tema cu ritm de poloneză cu determinare, insuflând o energie și o forță aparte acestui ritm halucinant.

​După acest halucinant trio violonistic, finalul serii a adus cu sine și câștigătorii. Deși scorul a fost unul foarte strâns, mai ales între ultimii doi concurenți, totuși pe locul 1 a fost desemnat micul Jayden King, urmat de Francesco Papa  (premiul 2) și de Eun Che Kim cu premiul al treilea. Ceea ce m-a bucurat enorm a fost faptul că și singurul violonist român ajuns în semifinală, Iohan Coman, a fost generos recompensat de Fundația „Șerban Lupu” cu premiul ce poartă același nume cu marele violonist, motivația fiind – „pentru cel mai bine plasat violonist român în semifinală”. Iată, așadar, în puține și mult prea sărace cuvinte, farmecul unei seri pe care îl vom purta în suflete pentru totdeauna, noi, cei adunați cu mic, cu mare, în superba sală a Ateneului Român în acea seară de 13 septembrie 2026.

---

Credit foto: Andrada Pavel și ​Alex Damian