Starea de grație, miracolul muzical și cheia de boltă a unui recital cameral

Recital Alissa Margulis-Andrey Gugnin-Ștefan Cazacu la Concursul Internațional „George Enescu”, ediția a XX-a, 2026

​Muzica a fost, este și va rămâne cel mai cald și primitor cămin al meu. De când îmi pot aduce aminte, am fost fascinat, hipnotizat de lumea sunetelor armonioase. În special de cele care alcătuiesc muzica așa numită clasică. Precum un refugiu spiritual, acest tip de muzică m-a atras întotdeauna către spațiul ei magic, oferindu-mi o siguranță sufletească și o bucurie care transcende cuvintele și limbajul vorbit. Pentru că muzica însăși este un limbaj cu totul și cu totul aparte, așa cum demonstrează și Michael Spitzer în superba sa carte, „Omul muzical” pe care am început recent să o parcurg cu nesaț. Într-adevăr, îmi place să cred că fac parte dintre acei indivizi care și-au făcut din muzică un univers propriu, cu atât mai mult cu cât nu îmi pot imagina o singură clipă a vieții pe pământ fără bucuria și binecuvântarea care izvorăsc din această artă a armoniei și a înălțării spirituale. Așadar, luând în considerare toate aceste aspecte, cred că vă închipuiți că pentru mine luna septembrie a fiecărui an este o adevărată sărbătoare de suflet, poate chiar mai ceva decât Crăciunul ori ziua de naștere. Pentru că an de an, fie că este vorba de concurs sau de festival în sine, simt că George Enescu este cel care, prin intermediul ARTEXIM și a întregii echipe neobosite și inspirate (cărora trebuie să le fim profund recunoscători), îmi face un cadou neprețuit și prelungit timp de o lună de zile. Un cadou care îmi ține apoi gândul și inima pline și ocupate încă un an, până în următoarea lună a lui Răpciune.

​În ciuda a tot ceea ce am spus până acum și în ciuda faptului că muzica clasică, în general, îmi oferă prilejuri de bucurii nemăsurate, nu sunt foarte dese momentele în care are loc un miracol artistic care se răsfrânge asupra întregii mele și noastre ființe. Una dintre aceste foarte rare clipe a avut loc în seara de 12 septembrie 2026, cu ocazia unui recital de excepție susținut de violonista Alissa Margulis, pianistul Andrey Gugnici și violoncelistul Ștefan Cazacu. Membră a juriului secțiunii de vioară a Concursului Internațional „George Enescu”, ediția a XX-a, Alissa Margulis este unul dintre cele mai importante nume al violonisticii internaționale. Stilul ei profund de interpretare, având o marcă complet personală, a făcut-o să fie una dintre cele mai căutate muziciene din lume. Iar acum, datorită acestui uriaș și important eveniment muzical, publicul român a avut ocazia și șansa să experimenteze în direct talentul indiscutabil al acestei violoniste de marcă. Alături de ea, pianistul Andrey Gugnici a fost întâmpinat cu același entuziasm, fiind unul dintre cei mai bine titrați pianiști tineri la nivel european și internațional, dovedind cu acest recital că locul ocupat este unul binemeritat. De asemenea, m-am bucurat să îl revăd și să îl ascult din nou și pe tânărul violoncelist român Ștefan Cazacu, el însuși laureat al concursului enescian la ediția 2020-2021. Revenind la starea de grație pe care am amintit-o în titlu, aceasta a fost dată atât de programul foarte bine inspirat ales de cei trei muzicieni, cât și de propria lor interpretare. Rar mi-a fost dat să urmăresc cu sufletul la gură un recital cameral așa cum s-a întâmplat cu acesta de față.

​Prima parte a cuprinsa una dintre cele mai complexe, intersante, profunde, dificile și pretențioase compoziții pentru pian și vioară scrise vreodată –  Sonata nr. 9 în la major pentru vioară și pian op. 47, Kreutzer. Încă din introducerea viorii solo s-a anunțat o interpretare deosebită datorită sunetului dat de tușeul și vibrato-ul viorii, aspecte care confirmă măiestria renumită a Alissei Margulis. Atacul pianului denotă siguranța și tehnica ireproșabilă a lui Andrey Gugnin, calități etalate imediat ce prima parte trece din Adagio sostenuto către furtunosul Presto. Caracterul simfonic, atât de cunoscut, al acestei impresionante sonate beethoveniene este evidențiat cu asupra de măsură de dialogul tumultuos dintre vioara Alissei Margulis și pianul stăpânit magistral de Andrey Gugnin. Trebuie menționat că virtuozitatea ambilor interpreți este incontestabilă și ireproșabilă, aspect dovedit de sunetul clar și curat al amânduror instrumentelor de-a lungul pasajelor extrem de solicitante din prima parte. Cred că nu greșesc când admit că, exact cum și-a dorit Beethoven, partea a doua,Andante con variazioni se constituie într-un contrast luminos, asezonat cu pasaje de un lirism nostalgic, dar și multă ironie muzicală fină. Atât Alissa Margulis, cât și Andrey Gugnin își continuă dialogul instrumental cu multă pasiune, reieșind din această îngemănare sonoră o interpretare pasională și pasionantă, în care umorul beethovenian își face simțită prezența din plin. Astfel, fiecărei variațiuni Alissa Margulis îi dă o notă profund personală, așa cum sunt interpretările ei obișnuite și, astfel, relevă noi dimensiuni sonore fascinante al acestui opus beethovenian. Îi ține isonul în mod remarcabil Andrey Gugnin cu tușeul său delicat, rafinat, cu o sonoritate limpede, cei doi oferind strălucire și căldură acestui Andante cu variațiuni. După un final delicat al părții a doua și după un extrem de scurt respiro, ultima mișcare, Finale.Presto, debutează în forță, cu un plus de energie interpretativă din partea celor doi soliști. Acestei mișcări în ritm de tarantellaplină de vervă Alissa Margulis și Andrey Gugnin îi insuflă o luminozitate aparte, subliniindu-i totodată și impetuozitatea. Încă odată, cei doi muzicieni pun în evidență caracterul aproape simfonic al celei mai dificile, pretențioase și complexe dintre sonatele pentru vioară și pian ale lui Beethoven, o lucrare cu un puternic caracter romantic ce anunță marea perioadă eroică a compozitorului.

​După o binemeritată pauză (din punctul de vedere al celor doi soliști care au trebuit să-și refacă forțele pentru ceea ce avea să urmeze), scena Ateneului Român a devenit neîncăpătoare din punct de vedere muzical și spiritual, găzduind pe aceeași Alissa Margulis și Andrey Gugnin, cărora li s-a alăturat și Ștefan Cazacu, cu al său violoncel, spre a da glas unei compoziții de un rafinament, profunzime și melancolie tulburătoare - Trio cu pian în la minor op. 50, À la mémoire d’un grand artiste de Piotr Ilici Ceaikovski. Una dintre cele mai ample și dramatice lucrări ale repertoriului romantic cameral, trio-ul cu pian în La minor de Ceaikovski are acel caracter puternic simfonic cu puternice accente tragice specifice muzicii marelui compozitor rus (nici nu e de mirare, fiind o compoziție realizată în memoria pianistului Nikolai Rubinstein, directorul conservatorului din Moscova). Sonoritatea celor trei instrumente este accentuată de intensitatea interpretării fiecăruia dintre muzicienii de pe podium. Andrey Gugnin reușește să compenseze lipsa unui ansamblu orchestral, dând lucrării acea dimensiune simfonică, în timp ce Alissa Margulis și Ștefan Cazacu redau cu multă emoție linia melodică principală, sunetul desprinzându-se din cele două instrumente cu coarde cu un patos sfâșietor, așa cum cere partitura primei părți, caracterizată de termenii Pezzo elegiaco. Moderato assai – Allegro giusto. Cu grație și cu o tehnică foarte bună punctează cei trei instrumentiști trecerile dintre pasajele impetuoase către momentele melancolice având o puternică notă dramatică tipică oricărei compoziții a lui Ceaikovski. Vocea profundă a violoncelului este exemplar pusă în valoare de tușeul elegant al lui Ștefan Cazacu, aflat într-un dialog curgător și natural cu vibrato-ul atât de personal al viorii Alissei Margulis. Prin interpretarea pasională a celor trei, prima parte a trio-ului capătă proporții sonore uriașe cu caracter funebru, dar care lasă să se întrevadă o oarecare luminozitate prin acordurile delicate ce pătrund subtil printre greutatea accentelor funerare. Superb expuse sunt și alternanțele între pasajele melancolice și cele furtunoase, în care se cere un grad ridicat de virtuozitate din partea celor trei interpreți, aspect dovedit cu asupra de măsură de fiecare dintre ei. Partea a doua, uriașa Tema con variazioni (11 la număr).Andante con moto debutează într-o lumină nouă, contrastând cu funerara primă mișcare. Muzicalitatea și aspectul puternic dansant este scos în evidență de interpretarea celor trei muzicieni care par a-și mișca și corpurile în ritmul impus de partitură ceaikovskiană. Cele 11 variațiuni se nasc una dintr-alta în mod curgător și firesc, în timp ce interpreții se avântă cu forță, energie și eleganță în tumultul muzical imaginat de Ceaikovski spre a omagia memoria lui Rubinstein. Teribil de sfâșietoare sunt și momentele în care melancolia pune din nou stăpânire pe trio, readucându-l într-o zonă de dramatism. Dialogul muzical dintre cei trei interpreți își continuă parcursul, strecurându-se cu agilitate printre tempo-urile și intensitățile diverse ale părții a doua, evidențiindu-se caracterul interpretativ puternic personal al Alissei Margulis, sonoritatea catifelată emisă de violoncelul măiastru al lui Ștefan Cazacu, precum și tușeul aparte, caracterizat de forță și pasiune al pianului stăpânit de Andrey Gugnin. Comunicarea muzicală dintre cei trei este cu adevărat remarcabilă și acest aspect se oglindește în sincronizarea aproape perfectă a instrumentelor în momentele de ansamblu. Și aici intervine miracolul artistic, sonor și profund uman, totodată, despre care vorbeam în titlu și în introducere. Așadar, trebuie să recunosc că am asistat cu toții la un moment de grație al muzicii de cameră - rar am auzit o interpretare mai plină de forță, de energie, de pasiune și virtuozitate care să transmită atât de bine spiritul compozitorului, păstrând totuși o prospețime, alături de un caracter distinct și inovator. Căderea finală în coda cu iz mortuar a fost făcută curgător și aproape imperceptibil de cei trei instrumentiști care, prin sonoritatea fiecăruia, a contribuit la efectul monumental final, readucând aminte ascultătorilor că piesa este un „in memoriam” plin de patos și tragism. Tocmai această revenire la tema principală funebră, după toate acele variațiuni, una mai strălucitoare și mai luminoasă ca cealaltă, a adus în atenție un caracter omniprezent în creația lui Ceaikovski și anume umanitatea muzicii sale, o muzică ce reușește de fiecare dată să emoționeze profund orice ascultător. Și cred că toată această iubire pe care o avem față de muzica lui Ceaikovski se datorează faptului că ea oglindește aproape de perfecțiunea viața oricăruia dintre noi, cu bune, cu rele, cu dezamăgiri și reușite, cu umor și momente de melancolie, cu iubiri triumfătoare, dar și cu eșecuri sentimentale. Umanitatea opusurilor lui Ceaikovski rămâne caracterul principal pentru care acestea sunt și vor fi atât de apreciate mereu de public.

Credit foto: Cristina Tănase și Petrică Tănase