Seara marilor speranțe sau cum a cucerit boema artistică gălățeană capitala. “Boema” cu Teatrul Național de Operă și Operetă “Nae Leonard” din Galați la Bucharest Opera Festival, ediția a III-a - All Puccini Edition

Nu multă lume își poate imagina că un orășel precum Galați, fermecător de altfel, prin cosmopolismul său de odinioară care încearcă să fie refăcut azi, poate surprinde din punct de vedere cultural, artistic, muzical. Cu toate acestea, acest port la Dunăre deține o Universitate importantă, dar și o instituție de teatru liric care a căpătat titulatura de “național”, aspect care o ajută din punct de vedere administrativ, legal și financiar să se ridice deasupra uneia care nu are acest atribut.

Poate nu întâmplător numele acestui teatru este cel al unuia din cei mai mari tenori români, “prințul operetei” de la începutul secolului al XX-lea, Nae Leonard, căci pare a anunța un nivel artistic foarte înalt. Care, de altfel, este confirmat în ultimul timp de artiștii angajați cu care opera gălățeană se poate mândri în adevăratul sens al cuvântului. Soliști tineri și extrem de talentați (și când spun extrem, îmi asum și cunosc proprietatea acestui cuvânt) o orchestră care poate concura cu orice alt ansamblu muzical de gen din țară și din străinătate, uneori surclasându-le, un cor care, în ciuda numărului mai mic de membri, reușește să redea amplitudinea sonoră cerută de paginile muzicale ce-i sunt dedicate. Iată cum arată un teatru pe care unii poate l-ar numi “de provincie”, însă deloc provincial, sub direcția unui om care este pasionat de arta cantului și care întotdeauna încearcă să atragă în sala de spectacole oameni tineri, tot așa cum pe scenă a creat o pepinieră de tinere talente - Teodor Niță.

Poate una din cele mai inspirate decizii ale managementului festivalului de operă bucureștean din acest an a fost invitarea (pentru prima oară) a Teatrului Național de Operă și Operetă “Nae Leonard” din Galați. Sigur că ne putem întreba de ce această instituție nu a fost și nu este mai mult băgată în seamă nu doar de bucureșteni, ci de întreaga țară. Însă nu aici și nu acum este locul pentru a răspunde la această întrebare. Acum este momentul să evoc una din cele mai frumoase, sincere, viscerale și strălucitoare seri de operă la care am asistat (asta luând în considerare și vizitele mele la Royal Opera House, Wiener Staatsoper și Opéra Bastille). Din cauza (sau datorită, cum doriți) faptului că Puccini a compus un număr redus de opere și pentru că titluri precum “Le Villi” și “Edgar” nu se regăsesc foarte des în repertoriul operelor din întreaga lume, cu atât mai puțin în România, s-a ales dublarea unei lucrări pucciniene deja prezentată cu câteva zile înainte . Este vorba de “La Bohème”. De data aceasta am avut parte de o montare clasică. Însă când spun “clasic” nu mă refer la o viziune regizorală vetustă, prăfuită, învechită. Dimpotrivă, ținând cont de spațiul scenic restrâns de care au parte acasă, în Galați, montarea lor a reușit totuși să aducă în fața publicului o variantă modernă nu prin costume și decor, ci prin modalitatea de lucru a elementelor scenografice, prin amplasarea lor ingenioasă, prin frumusețea culorilor vii folosite și, desigur, prin atenția regizorului la umplerea spațiului cu jocul scenic plin de viață și exploziv al interpreților. Pentru că, vorba lui Peter Brook, poți avea un spațiu scenic gol, cu un singur scaun, însă dacă poți compensa lipsa obiectelor cu prezența umană, înseamnă că ai de-a face cu un act teatral.

Și în cazul producției gălățene cu Boema pucciniană exact despre aceste aspecte este vorba. Regizorul Paolo Bosisio a găsit exact expresia scenică ideală pentru a reprezenta frumoasa și tragică poveste inspirată de genialul roman al lui Henri Murger. Pe o scenă care nu beneficiază de dimensiunile celei din București, Gheorghe Andreescu a realizat o scenografie amplă și fascinantă prin simplitatea ei. Ceea ce nici regizorul și nici scenograful nu au uitat este faptul ca “La Bohème” are mult umor și este populată de personaje pitorești, diverse și luminoase. Nu există niciun personaj negativ în această operă fermecătoare (asta dacă nu luăm în considerare boala personajului feminin principal) și tocmai de aceea alegerea reprezentării scenografice pline de culoare a elementelor de decor și a costumelor a adus un plus de prospețime și frumusețe. În totală opoziție cu montarea ternă, gri, apăsătoare și ușor plictisitoare de la ONB, cea de la Galați pare ca celebrează tinerețea, pofta de viață, micile bucurii și dragostea care poate schimba totul. Chiar și actul al treilea, cel mai cernit dintre cele patru, beneficiază de un light design deosebit de frumos, cu o lumină albastră care inundă scena creând senzația de frig, împreună cu un decor foarte sugestiv și bine realizat, lipsit de acea artificialitate anostă. În plus, se poate observa că regizorul italian a lucrat îndeaproape cu fiecare solist, dar și cu membrii corului, căci în această variantă, actul al doilea a fost foarte bine legat, coerent, amplu, fiecare artist aflat pe scenă cunoscând foarte bine acțiunea și mișcarea ce i-au fost încredințate. Nici măcar lipsa corului de copii nu a fost sesizabilă datorită talentului actoricesc al celor câteva doamne și domnișoare care au preluat această parte muzicală.

Cred că distribuția spectacolului, totuși, a fost cel mai mare punct de atracție și cea mai mare revelație a serii pentru tot publicul. Lorena Puican, o soprană cu o lejeritate în abordarea rolului Mimi pe care nu cred că am mai auzit-o de la Mirella Freni, a portretizat vocal și scenic acest personaj delicat și fragil cu o dedicare și o pasiune regăsite în fiecare gest, în fiecare notă emisă cu o emoție și o trăire maximă. Celebra arie, “Si, mi chiamano Mimi” a răsunat impecabil, umplând sala operei bucureștene cu un sunet clar, cristalin, în forță, caracterizând perfect aceasta cusătoreasă care brodează flori și care are visuri cu mult mai mari decât statutul său social. În opoziție, a doua arie, “Donde lieta usci” a căpătat, în interpretarea Lorenei Puican, acea tentă melancolică care anunță finalul tragic iminent care a fost, de asemenea, foarte convingător și credibil datorită delicateții și implicării emoționale a sopranei. Alături de ea, Paul Lungu a oferit una dintre cele mai impresionante interpretări ale lui Rodolfo. Glasul său amplu, dulce și catifelat, cu un registru acut de invidiat, cu o siguranță a atacării sunetelor a făcut ca aria poetului, “Che gelida manina” să smulgă publicului ropote de aplauze câteva minute în șir. Nici nu avea cum să existe altă reacție a spectatorilor în fața unui asemenea talent, a unei asemenea voci cum rar auzi în ziua de astăzi. Adăugați la această caracteristică și o bucurie a existenței lui pe scenă, vizibilă în joc, în atitudine, în implicarea din punct de vedere actoricesc și veți avea portretul unui tânăr solist cu un viitor mai mult decât strălucit pe care sperăm să îl urmărim și ascultăm mai des la București.

O altă prezență remarcabilă, de data asta nu o revelație pentru bucureșteni, ci mai degrabă o revenire mult așteptată a fost cea a baritonului Alin Munteanu. Unul dintre cei mai tineri prim-soliști de operă din România, cariera sa cuprinde deja câteva roluri de marcă, printre care și Marcello, căruia i-a dat viață și voce în spectacolul din festival. Glasul său atât de aparte, cu un timbru recognoscibil, elegantă frazării, impostația și tehnica impecabile și ireproșabile fac din Alin Munteanu unul dintre cei mai doriți și bine cotați baritoni ai momentului. După ce a cucerit publicul din capitală în urmă cu câteva luni în rolul Belcore din “Elixirul dragostei”, iată că din nou ne-a lăsat muți datorită vocii sale care a umplut scena și sala operei din București, zburând pe deasupra sunetului puternic (dar nu exagerat) al orchestrei. Mai mult, am putut urmări un Marcello credibil atât prin vârsta fragedă a interpretului (așa cum s-a întâmplat și în cazul colegilor săi de scenă), cât și prin asumarea completă a acestui rol nobil și, pe alocuri, comic. La fel de fascinantă și fermecătoare a fost și Lorena Mărginean, partenera lui Alin Munteanu, cea care a adus-o în fața publicului pe cochetă și flușturatica Musetta, aceasta grizetă simpatică și mereu căutând iubirea veșnică, dar întotdeauna îndrăgostită de același bărbat, Marcello. Tânăra soprană a demonstrat ca stăpânește o foarte bună tehnică vocală, redând foarte cunoscutul vals al Musettei cu o precizie și o siguranță, în special în mediul acut, care au lăsat publicul (din nou) fără cuvinte. În plus, chimia scenică dintre aceasta și partenerul său a fost atât de prezentă încât scena dintre Musetta și Marcello din actul doi, precum și interacțiunea lor din cadrul cvartetului din actul al patrulea au rezultat în adevărate scântei în jocul lor actoricesc. Ultimul act i-a permis Lorenei Mărginean să-și dezvăluie și abilitățile vocale și interpretative mai aproape de registrul dramatic, schimbarea atitudinii sale fiind făcută cu aceeași ușurință cu care își asumase caracterul mai zglobiu în primele trei părți.

Sebastian Băncilă este cel care l-a înfățișat scenic și vocal pe filosoful Colline. În ciuda vârstei la fel de fragede ca a colegilor săi, el a dovedit că nu doar tenorii si sopranele merită atenția scrutătoare a publicului, ci și un bas care are o voce atât de profundă, sonoră, caldă poate smulge uralele unui public atât de entuziast. În fiecare intervenție a sa, dar mai ales în apăsătoarea arie a paltonului Sebastian Băncilă a știut să împletească umorul cu duioșia, delicatețea interpretării cu o emisie iscusit controlată a sunetelor, pictând în culori vii acest tânăr student meditativ. Nici Dominic Cristea nu s-a lăsat mai prejos, portretizându-i pe muzicianul Schaunard prin intermediul glasului său amplu, rotund, cu ușoare inflexiuni de bas-bariton, etalând siguranța dată de o tehnică bine însușită și transmițând din plin emoția personajului. Îndrăznesc să sper, ca și în cazul colegilor săi, că vom mai avea șansa de a-l urmări și asculta la București pe acest tânăr solist care ar putea cu ușurință să facă față oricărui rol dedicat vocii de bariton. Cine știe, poate ne vom bucura de reiterarea succesului repurtat de el la Constanța în “Don Giovanni”?! Nu în ultimul rând, Elvis Butunoi s-a ridicat la nivelul întregii distribuții prin interpretarea celor două roluri comice - proprietarul mansardei, Benoit, și “patronul” Musettei, Alcindoro. Cu asupra de măsură și-a creionat aceste personaje tânărul și talentatul bas gălățean, demonstrând încă o dată valoarea incontestabilă a echipei artistice din teatrul de pe malul Dunării.

Revin la corul Teatrului Național de Operă și Operetă “Nae Leonard” din Galați și subliniez iar măiestria vocală a acestuia, aflat sub conducerea lui Daniel Nistor. Și ce ar fi un spectacol de operă fără orchestră? Ansamblul muzical care al instituției gălățene a uimit, ba chiar a impresionat publicul bucureștean printr-una din cele mai corecte, curate și sensibile interpretări ale Boemei pucciniene din câte au avut loc în sala ONB. Desigur, meritul merge și către maestrul Traian Ichim, un dirijor care în fiecare secundă a urmărit îndeaproape evoluția vocală și acțiunea scenică a interpreților, oferindu-le sprijin, punându-le în valoare vocile, dar nesacrificând nici sonoritatea curgătoare și omogenitatea orchestrei. Nici nu este de mirare că la începutul fiecărui act a fost întâmpinat, la intrarea la pupitru, de aplauze frenetice.

Bucuria acestei seri va rămâne pururi întipărită în gândul și sufletul celor ce au asistat la reprezentația cu “La Bohème” a Teatrului Național “Nae Leonard” din Galați. Mulțumesc încă o dată Operei Naționale din București (și o fac, cred eu, în numele tuturor spectatorilor) pentru inspirata invitație de a participa la Bucharest Opera Festival a acestui teatru liric pe care din ce în ce mai multă lume din țară trebuie să îl cunoască spre a-i aprecia calitatea ansamblurilor artistice.

---

BUCHAREST OPERA FESTIVAL 2024 – All Puccini edition
Ediția a III-aTeatrul Naţional de Operă şi Operetă „Nae Leonard” din Galaţi

La Bohème de G. Puccini

Dirijor: TRAIAN ICHIM (Brașov)

Distribuție:

Mimi:
Lorena Puican

Rodolfo:
Paul Lungu

Musetta:
Lorena Mărginean

Marcello:
Alin Munteanu

Schaunard:
Dominic Cristea

Colline:
Sebastian Băncilă

Alcindoro / Benoit:
Elvis Butunoi

Parpignol:
Marian Neculcia

Sergente / Doganiere:
Daniel Nistor

Un ragazzo:
Nicholas Filip Negrișanu

Credit foto: Andrei Grigore