Puterea muzicii și a iubirii. Romeo și Julieta – de la tragedia shakespeariană la musical rock

Este deja o idee bine împământenită conform căreia primăvara este anotimpul renașterii, al trezirii la viață. Natura se primenește, oameni parcă se dezmeticesc după anotimpul rece care la noi oricum nu prea își mai face simțită prezența. Teatrele încep să își programeze ultimele premiere ale stagiunii. Cu alte cuvinte, lumina își face din nou loc în viețile noastre. Așadar, ce moment mai oportun decât luna martie ca una dintre principalele instituții de spectacol ale țării să își dezvăluie reluarea unui spectacol de mare succes care a avut premiera inițială în 2009 și care acum promitea (și deja și-a îndeplinit promisiunea) de a fi cel puțin la fel de bun ca atunci?! ​

​Vorbesc despre Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București și musicalul rock Romeo și Julieta (titlul original: Romeo et Juliette, fiind o creație franceză a compozitorului Gérard Presgurvic). Producția este aceeași cu cea prezentată pe scena vechii săli a teatrului, în regia explozivă a lui Kéro (Miklós Gábor Kerényi), unul dintre cei mai iscusiți creatori de spectacole de operetă și musical din Ungaria care în urmă cu câțiva ani devenise, aș putea spune, și un obișnuit al scenei bucureștene, montând două spectacole de anvergură: Romeo și Julieta despre care vom vorbi în continuare și clasica Silvia (Csárdáskirálynő  sau Regina ceardașului, așa cum este cunoscută în originalul unguresc) de Imre Kálmán (a cărei reluare se află în programul viitoarei stagiuni a instituției).

Am avut și de această dată bucuria, plăcerea și onoarea de a mă afla la câteva dintre repetițiile generale care au pregătit premiera din martie, aspect despre care deja am scris. Revin acum, însă, pentru a sublinia nostalgia ce m-a cuprins urmărind numerele muzicale din acest spectacol pe care l-am îndrăgit (și pe care, iată, îl pot îndrăgi din nou) în 2009, rememorând momente de la premiera din 2009 când, cu fast și pompă, eram întâmpinați cu flăcări la intrarea în teatru, când pentru prima dată răsunau acordurile de rock ingenios găsite de Presgurvic pentru a povesti muzical istoria sângeroasă și extrem-romantică a familiilor Montague și Capulet și a celor doi tineri damnați. Nu pot, așadar, decât să mă bucur enorm de reîntâlnirea cu bogăția expresivă a viziunii lui Kéro, acest cu adevărat magician al scenei de musical care demonstrează și în cazul montării de față că are ingeniozitatea de a scoate în evidență punctele principale ale tragediei shakespeariene, îmbinându-le cu puterea și impactul date de partitura compozitorului. De altfel, pentru a face o paranteză, ce altă formă muzicală mai potrivită se poate găsi pentru a spune o poveste atât de violentă și plină de pasiune, totodată, dacă nu rock-ul simfonic? ​

​Desigur, există opera lui Gounod care pune în evidență dimensiunea lirică și romantică a piesei lui Shakespeare; există, de asemenea, baletul lui Prokofiev care își îndreaptă atenția și exploatează aproximativ aceeași zonă, însă din alt punct de vedere stilistic muzical. Totuși, asemenea musicalului West Side Story, acea genială adaptare a lui Leonard Bernstein, și creația lui Pregurvic cred că înglobează cel mai bine cele două aspecte ale tragediei shakespeariene – cea politică (foarte pregnantă, aproape mai prezentă decât cea de-a doua) și cea romantică. Și iată că regizorul spectacolului reușește să pună în valoare toate aceste dimensiuni, atât ale operei literare originale, cât și ale reinterpretării muzicale. Și face acest lucru punând în lumină principalele relații dintre personaje, subliniindu-le caracterele. Kero se folosește în acest demers și de costumele foarte bine gândite de Rita Velich, cea care a adăugat o aură de atemporalitate spectacolului prin creațiile vestimentare care combină elemente medievale și renascentiste cu cele moderne și contemporane inspirate de moda rock, exploatând negrul și paleta de culori închise – un roșu burgund discret pentru Capulet și un albastru intens strecurat în costumele purtate de membrii casei Montague. De asemenea, scenografia amplă realizată de Béla Götz care își găsește cu mult mai bine locul pe noua scenă mai mare a instituției este alcătuită din structuri metalice cu poduri batante, cu efecte hidraulice, în încercarea de a reface o imagine a unei Verone la fel de atemporale în care construcțiile medievale influențate de Castelvecchio-ul familiei Scaliger sunt reinterpretate într-o manieră ușor abstractă, subliniind la rândul lor asprimea, violența și răceala unei lumi incapabile de dragoste în care doar Romeo și Julieta vor reuși să aducă acea lumină de speranță prin sacrificiul lor final.

Revenind la reluarea propriu-zisă a montării din 2009, trebuie să scot din nou în evidență dimensiunile cu mult mai generoase ale actualei scene care permite o mișcare mai amplă a personajelor, precum și o desfășurare mai pregnantă a forțelor coregrafice interpretate cu atâta talent și energie ansamblul de balet al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, precum și de principalii interpreți, toți aflându-se sub bagheta creativă Évei Duda, cea care a simțit atât de bine liniile melodice compuse de Presgurvic și care a oferit un dinamism impresionant scenelor de ansamblu, creând, în acest sens, împreună cu Kéro câteva imagini memorabile. Din punct de vedere al distribuției, și de această dată aceasta a fost construită în urma unor castinguri extrem de severe și intense, așa cum se întâmplă în orice teatru de gen din străinătate, însă rezultatul final a fost unul cât se poate de îmbucurător. Pentru rolurile titulare au fost aleși patru tineri interpreți foarte talentați care, odată cu acest spectacol, au avut ocazia de a-și demonstra lor înșiși că au o paletă de exprimare artistică mai largă decât știau. ​

​Din păcate, unul din cei doi interpreți ai lui Romeo, Octavian Ene nu a avut încă șansa de a se urca pe scenă în spectacolele cu public din cauza unui accident, însă publicul îl așteaptă cu interes și nerăbdare începând cu reprezentațiile din toamnă. Astfel, toate cele 20 de reprezentații programate în ultima parte a actualei stagiuni 2024/2025 i-au revenit lui Andrei Mihalcea, un tânăr tenor pe care îl cunoșteam din câteva roluri mai mici la Opera Comică pentru Copii, dar pe care acum l-am descoperit drept unul dintre cei mai talentați și expresivi artiști lirici și de musical. Romeo al său are prospețimea scenică și vocală pe care am căutat-o de atâtea ori și în montările piesei shakespeariene. Solo-urile din musical îi vin mănușă datorită vocii sale ample, calde, cu un timbru special și recognoscibil (aria din primul act, De ce?, impresionează datorită pianissimelor bine susținute, îmbinate cu forța registrelor mediu și acut, ajungând într-un falset bine controlat). În plus, din punct de vedere actoricesc, Andrei Mihalcea este un Romeo foarte credibil reușind să evidențieze inocența tânărului adolescent înfocat de pasiunea pentru Roza și transformându-se mai apoi în băiatul aflat în drum spre maturizare prin intermediul cunoașterii dragostei pentru Julieta. Cât despre aceasta din urmă, cele două soprane lirice care au fost alese să-i dea viață fiicei familiei Capulet, Cristina Popa și Dumitrița Sinița, au demonstrat o ingenuitate a jocului actoricesc, fiind totodată foarte diferite în abordarea rolului. Și tocmai în asta rezidă frumusețea unei distribuții duble sau multiple – în ocazia oferită publicului nu doar de a descoperi noi și noi interpreți, ci și de a observa diverse puncte de vedere asupra personajelor. Cristina Popa subliniază foarte bine încercarea de maturizare a tinerei adolescente, în timp ce Dumitrița Sinița aduce cu sine o inocență fermecătoare, cele două creând două viziuni diferite, dar foarte credibile și susținute ale Julietei. Din punct de vedere vocal, în ciuda vârstelor fragede ale celor două interprete, ambele reușesc să transmită foarte bine emoțiile, stările, contradicțiile interioare ale fiicei lui Capulet. În amândouă cazurile, am fost impresionat în special de evoluția lor din actul al doilea al musicalului, în special de momentul intitulat Otrava, acel minut și jumătate în care adolescenta trece fulgerător de la naivitatea copilăriei la dramatismul pătrunderii în complicata lume a adulților. În plus, cele două registre vocale diferite (Cristina Popa este o soprană lirică cu lejeritate în acut, în timp ce Dumitrița Sinița este o mezzo-soprană cu un ambitus impresionant) conferă și din acest punct de vedere o aură de interes atât pentru cunoscători, cât și pentru cei care vin pentru prima oară într-o sală de spectacol.

Doica, unul dintre personajele-cheie ale textului lui Shakespeare și ale musicalului discutat în aceste rânduri, este un rol foarte complex, poate unul din cele mai bine construite atât de marele Will, cât și de pana componistică a lui Presgurvic. De această dată, personajul le-a fost încredințat Tinei Munteanu și Anei-Maria Racu. Tina Munteanu întruchipează o doică ce îmbină exemplar comicul cu dramaticul prin stilul de joc, dar și prin modul de interpretare vocală, etalându-și din plin amplitudinea și forța glasului său impresionant. În același timp, Ana-Maria Racu pentru care Doica reprezintă un debut într-un rol principal pe scena operetei, întruchipează o femeie dezinvoltă, voluptuoasă, având, asemenea colegei sale, naturalețe în rostirea replicilor și etalând o voce plină de mezzo-soprană cu un registru mediu bine controlat și conturat. Alături de Doică se află Părintele Lorenzo, contrapartida masculină a sa. Dubla distribuție oferă prilejul interpretării acestui rol foarte ofertant basului Florin Ganea și baritonului Nicolas Lupu. În timp ce primul dintre aceștia revelează latura sobră, cumva mai interiorizată a călugărului bine intenționat, Nicolas Lupu scoate la iveală blândețea și umanitatea sa, amândoi exploatându-și din plin atât latura dramatică, cât și pe cea comică în construcția individuală a personajului. Din punct de vedere vocal, cu toate că registrele vocale ale celor doi sunt diferite, ambii impresionează prin forță, prin eleganța cântului, fiecare dovedind că stăpânește o tehnică deosebită de emisie, precum și o dicție impecabile.

Într-un spectacol precum Romeo și Julieta nu ai cum să nu aduci în discuție și trio-ul Mercuțio-Tybalt-Benvolio, cei care pun în mișcare latura beligerantă a tragediei. Dacă Mercuțio întruchipat de Theodor Andrei are acele atribute de rebel jucăuș care s-au înrădăcinat în conștiința publicului vizavi de acest personaj, varianta lui Victor Ion adaugă și o dimensiune mai profundă, ușor tragică, însă amândoi reușesc să convingă atât din punct de vedere actoricesc, cât și vocal. În al doilea plan se află Tybalt, vărul Julietei îndrăgostit iremediabil de aceasta și care, în viziunea lui Kéro capătă o nuanță și mai dramatică, fiind prezentat ca un epileptic. Dragoș Moldovan prezintă publicului un Tybalt violent, cu o puternică latură matură, poate ceva mai aproape de imaginea creată în legătură cu opțiunea lui Shakespeare. În paralel, Laur Drăgan scoate în evidență vulnerabilitatea acestui tânăr mereu pus pe harță, propunând astfel o viziune puțin diferită, dar totuși la fel de interesantă. Aceste două personalități atât de diferite se reflectă și în vocile expuse de cei doi artiști, Dragoș Moldovan utilizându-și glasul puternic pentru a puncta ura față de Capuleți și dorința de răzbunare, în timp ce Laur Drăgan își exploatează vocea cu o tentă mai suavă pentru a sublinia exact vulnerabilitatea amintită mai sus. ​

​Nu în ultimul rând, Benvolio capătă în musicalul lui Presgurvic mai multă carnalitate, acordându-i-se și o importanță mai mare în economia dramaturgiei, el fiind cel care de această dată participă fără să vrea la deznodământul tragic prin faptul că nu-i transmite lui Romeo mesajul real al părintelui Lorenzo legat de situația Julietei. Dragoș Ioniță exploatează din plin această dimensiune pe care atât compozitorul, cât și regizorul i-au oferit-o și oferă o interpretare cu adevărat deosebită a acestui personaj mult mai elaborat decât în originalul shakespearian și în orice altă adaptare. Actorul se joacă din poignetcu Benvolio, conferindu-i o profunzime și o complexitate umane cu adevărat remarcabile. În plus, așa cum l-am cunoscut deja în Thrill Me și în Iată-mă aici!, Dragoș Ioniță se dovedește a fi un actor cu mare talent muzical, fapt exemplificat în solo-ul său chiar dinaintea finalului. Tomy Weissbuch, pe de altă parte, ne prezintă un Benvolio mai copilăros, mai zglobiu, ducând cu gândul mai aproape de un Mercuțio, iar ceea ce aduce în mod special personajului ce i-a fost încredințat este o sensibilitate aparte pe care o transmite cu asupra de măsură în același moment solistic despre care am vorbit mai sus, Cum să-i vorbesc?.

Unul dintre momentele de vârf ale spectacolului îl reprezintă confruntarea mamelor, așa cum deja a ajuns să fie cunoscut. Compozitorul și, inevitabil, și regizorul le oferă lui Lady Capulet și Lady Montague partituri mult mai ample decât în piesa lui Shakespeare și le pune în evidență într-un puternic duet care smulge aplauze și urale de fiecare dată.

De altfel, și cele patru interprete care au fost distribuite în cele două roluri se ridică sau chiar întrec așteptările. Astfel, Adina Sima (Lady Montague) și Georgiana Mototolea (Lady Capulet) își reiau personajele pe care le-au creat în urmă cu 15 ani, de data asta observându-se o înțelegere mai aprofundată a caracterelor celor două femei, lucru ce se observă atât în jocul scenic convingător și realizat cu patos, cât și vocal, în celebrul duet și în toate celelalte momente de ansamblu. Amelia Antonio revine, de asemenea, în rolul lui Lady Capulet pe care îl preluase și la vechea premieră, demonstrând încă o dată că, pe lângă agilitățile vocale și abilitățile de dansatoare etalate în clasicele operete, reușește să se impună și ca o actriță și cântăreață dramatică de marcă. ​​

Andreea Plopeanu este cea care nu numai că este una dintre noile prezențe din spectacol în rolul lui lady Montague, dar, asemenea Anei-Maria Racu, este la debut în rol principal pe scena instituției. Cu toate că încă este la un început, dovedește că are un glas amplu, puternic, vibrant cu care „trece rampa” și chiar dacă nu atinge același nivel furibund în ceea ce privește interpretarea actoricească precum celelalte partenere de scenă, izbutește totuși să fie convingătoare și sunt convins că, odată cu trecerea timpului, cu „așezarea” spectacolului și a rolului, va izbândi din toate punctele de vedere și va străluci în toată splendoarea sa.

Un alt personaje care capătă mai mult contur în musicalul de față este Paris care, deși pe alocuri ușor caricaturizat și exemplificat drept o tipologie de capitano din commedia dell’arte, fanfaron și lăudăros, primește cu generozitate și un moment solistic impresionant, dar și un duet dramatic cu Romeo. Ernest Fazekas subliniază mai mult caracterul ușor caricatural al personajului, fără însă a-i știrbi din emoția suferinței în momentele de final. În paralel, Florin Budnaru se axează mai mult pe latura dramatică, profundă a lui Paris în detrimentul celei superficiale și oferă o arie finală de impact datorită tehnicii și abilităților sale vocale deja binecunoscute. Un pion important în acest meci al orgoliilor și pasiunilor dintre Montague și Capulet îl reprezintă conducătorul Veronei, prințul Escalus (cel mai probabil o adaptare a numelui Scaliger). În cazul musicalului, Presgurvic îi oferă o arie chiar la începutul spectacolului, precum și câteva intervenții ulterioare. Trebuie ținut cont, așadar, de faptul că Verona este un moment solistic de mare intensitate și dificultate, dat fiind faptul că este numărul muzical ce deschide acțiunea. Atât Victor Bucur, cât și Cătălin Petrescu reușesc să ofere momente frumos lucrate atât vocal, cât și actoricesc. Cu toate acestea, cel care m-a convins cu adevărat prin interpretarea scenică, dar și muzicală a fost Victor Bucur, cel care a oferit o imagine impunătoare, falnică, pe alocuri chiar înfricoșătoare a principelui veronez, demonstrând totodată și o forța vocală impresionantă. ​

​Pe de altă parte, Cătălin Petrescu oferă o variantă mai temperată a lui Escalus, adăugându-i severitate și o oarecare răceală în tratarea problemelor urbei. Însă, la un nivel de apreciere și receptare pur personal, am considerat interpretarea lui Victor Bucur cumva mai aliniată atât intențiilor originalului shakespearian, cât și adaptării muzicale și regizorale actuale. Nu în ultimul rând, Lord Capulet, nefericitul soț al lui Lady Capulet și cumplit de iraționalul tată al Julietei, este încredințat atât lui Alexandru Onea, cât și lui Anton Zidaru, ambii izbutind să ofere două interpretări corecte și interesante ale unui bărbat care se dovedește a fi un cap de familie iresponsabil și un consort mai mult decât laș.

​Desigur că un asemenea spectacol nu ar fi posibil fără personajele secundare și cele care susțin desfășurarea acțiunii și aici se remarcă Eugenia Stoian în rolul Rozei, primul obiect al pasiunii juvenile a lui Romeo, Alexandru Conache în infamul rol al Amantului lui Lady Capulet, Carmen Anghel în simpaticul rol al Spălătoresei puse pe șotii, Cristian Grigorescu în scurtul, dar amuzantul rol al servitorului mototol al Doicii, Peter, Alexandru Vasile în rolul Grăjdarului care are temeritatea de a-l înfrunta pe însuși Tybalt, Cezar Stoica în rolul lui Vicenzo și Marius Merdicos în rolul servitorului lui Tybalt. Din nou, trebuie să amintesc aici de excepționalul ansamblu de balet al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, în fruntea căruia se evidențiază Maria-Theodora Rogojan și Levente Szasz într-un moment de virtuozitate bine sincronizată, dar alături de care trebuie admirat fiecare membru în parte datorită energiei și talentului fiecăruia. Desigur că niciun spectacol de musical nu se poate desfășura fără...muzică însăși, așadar o apreciere deosebită și binemeritată merge către orchestra instituției care și de această dată a făcut față cu brio cerințelor partiturii printr-un sunet unitar și omogen datorat celor doi dirijori obișnuiți ai operetei, Constantin Grigore și Alexandru Ilie care de fiecare dată aprofundează din plin fiecare compoziție spre a oferi publicului un deliciu sonor, fiind întotdeauna atenți la artiștii de pe scenă pe care îi susțin necontenit din fosă.

​Iată, așadar, tabloul încă unui spectacol reușit desfășurat pe scena Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București. Bineînțeles, vorbim despre o reluare a unui spectacol mai vechi din repertoriu, însă simplul fapt că s-a ținut cont atât de dorințele publicului, cât și ale artiștilor denotă un interes al instituției față de ambele „tabere”. Cu toate acestea și chiar dacă se cunoaște deja programul stagiunii viitoare (aspect absolut admirabil și aproape unic în spațiu artistic românesc, cu excepția Operei Comice pentru Copii care face acest lucru de câtva timp deja), și cu toate că este binecunoscută problema bugetelor restrânse pentru cultură și a cheltuielilor mari pentru drepturi de autor, sperăm și așteptăm și montări noi (nu doar reluări) ale unor titluri clasice de operetă, precum și ale unor musicaluri internaționale de succes.

Fotografii oficiale realizate de Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”