Muzica - balsam și salvare a sufletului (Festivalul Internațional „George Enescu”, ziua a treia)

​Ziua a treia a Festivalului Internațional „George Enescu” mi-a prilejuit frumoasa întâlnire cu două orchestre deosebite. La Ateneul Român, în cadrul secțiunii „Concertele de la Ateneu”, m-am bucurat de o aventură muzicală alături de Orchestra de Cameră a Republicii Moldova, condusă de Cristian Florea, avându-l drept solist pe violonistul Ilie Gârneț. Seara a continuat cu Ukrainian Freedom Orchestra, având-o la pupitru pe Keri-Lynn Wilson și solistă soprana americancă Rachel Willis-Sørensen.

​„Preludiul la unison” a deschis după-amiaza cu aceeaşi nobleţe ce a consacrat această pagină, iar maestrul Cristian Florea, printr-o gestualitate sobră şi în același timp generos, a schiţat primele armonii ale unei atmosfere ce a balansat mai apoi între solemnitate şi viaţă interioară. Liniile melodice s-au împletit una cu alta într-o ţesătură luminoasă, iar aplauzele au țâșnit firesc și entuziast.
 
Tranziţia spre universul britanic al lui Benjamin Britten a fost una deopotrivă surprinzătoare şi reconfortantă. „Variaţiuni pe o temă de Frank Bridge” şi-au dezvăluit farmecul deosebit sub bagheta lui Cristian Florea: tensiunea și apoi relaxarea sonoră au revelat trăiri ascunse; apoi, asemenea unor raze strălucitoare, izbucnesc pasaje de un lirism de sorginte lirică a folclorului englezesc. Ritmurile apăsate au alternat cu inflexiuni graţioase, iar pasajele pizzicato – delicate şi şoptite – au fost veritabile accente cristaline de o subtilitate care au ţinut publicul în suspans până la ultima notă.

​În „Trilul diavolului” de Tartini/Kreisler, vioara lui Gârneţ a intrat într-un dialog afectuos cu orchestra, asemenea unui dans plin de pasiune și foc. Ornamentaţia a fost exprimată prin virtuozitatea deosebită a solistului, iar fundalul instrumental al orchestrei, catifelat şi discret, i-a oferit solistului contextul ideal pentru a jongla cu arcușul precum un sculptor al sunetului. Fiecare ornament, fiecare tremolo a relevat dorinţa de a atinge o perfecţiune nuanţată, oferindu-ne o privire adâncă în măiestria acestei compoziții temperamentale kreisleriene.
 
A urmat „Carmen Fantasy” de Bizet/Waxman, o suită incandescentă care adună în sine tot ce are Bizet mai pasional mai strălucitor. Din nou, Ilie Gârneţ a demonstrat prin pasajele de mare dificultate o lejeritate debordantă: înflorituri de influență hispanică, accente iberice şi seguidilla au ţâşnit toate cu o prospeţime uimitoare. În special Chanson bohème – cu al său ritm febril – au lăsat publicul aproape fără suflare, într-un vârtej sonor impresionant.

​Concertul s-a încheiat într-un mod cât se poate de festiv cu „Sărbătoreasca” lui Constantin Rusnac, care a adus sala înapoi pe meleagurile noastre folclorice, într-un spirit de petrecere autentică. Ritmul alert şi intervenţiile viorii au conturat un veritabil tablou sonor de sărbătoare, așa cum spune și titlul, iar aplauzele finale au consfinţit din nou capacitatea Orchestrei de Cameră a Republicii Moldova de a traversa epoci şi stiluri cu aceeaşi intensitate emoţională. A fost, în definitiv, o seară în care virtuozitatea a creat un contur al sensibilității, iar fiecare muzician şi dirijorul lor au demonstrat că pot împleti stiluri muzicale diferite cu o mare ușurință.

---

---

​Seara a continuat la Sala Palatului cu concertul susținut de Ukrainian Freedom Orchestra, sub bagheta fondatoarei sale, Keri-Lynn Wilson. O adevărată revelație sonoră prin care muzica înscrisă în paginile istoriei devine mărturie vie a suferinței şi a speranței. Sub bagheta incisivă şi totodată empatică a dirijoarei, fiecare notă a fost un cuvânt rostit în apărarea libertăţii, iar fiecare moment de tăcere – o clipă de reculegere pentru victimele ororii.

​Deschiderea concertului a fost realizată prin interpretarea tulburătoarei Lacrimosa de Victoria Poleva. Încă de la primul acord, sumbru ca un apel la conștiință, atmosfera a căpătat o tensiune densă. Vioara solo a preluat acest tremolo inițial şi l-a transformat într-o lamentație sfâşietoare, în care tremurul arcuşului părea să strige durerea cumplită a Ucrainei. În partitura Victoriei Poliva nu am regăsit doar disonanţe sau iluzii sonore, ci un adevăr istoric încrustat în fiecare motiv – un pariu curajos între ororile războiului şi puterea vindecătoare a muzicii. Acea „lacrimă” muzicală, permanent însoţită de accentele sinistre ale orchestrei, a fost dovada că doar o formaţie dedicată şi cu rădăcini sufleteşti atât de puternice poate reda cu atâta intensitate esenţa acestui mesaj artistic și sonor.

Concertul a continuat cu mult-așteptata apariție a sopranei americance Rachel Willis-Sørensen care a interpretat extrem de emoționant și luminos, în același timp celebra compoziție vocal-simfonică a lui Richard Strauss Vier letzte Lieder, asupra cărora m-am aplecat în parte:
​
– În Frühling, timbrul amplu, catifelat, a revărsat în sală căldura reconfortantă a renaşterii naturii, a vieții în sine. Solista a imprimat fiecărui sunet o luminozitate inconfundabilă; pasajele înalte păreau să plutească peste densitatea orchestrală, precum zborul lin al unui fluture în soarele primăvăratec.  
– În September s-a revelat antiteza între fragilitatea temei vocale şi forţa orchestrei, creând senzaţia că viaţa şi moartea dansează în aceeaşi lumină. Din punctul meu de vedere, Strauss rămâne marele poet al vocii feminine în liedul german.  
– Beim Schlafengehen s-a concretizat muzical într-o procesiune spre tărâmul umbrei, iar vioara solo s-a înălţat cu o durere atât de autentică, încât cu siguranță a zguduit sufletele tuturor celor aflați în sală.
– Im Abendrot a concluzionat seria de patru lied-uri devenind lentila absolută a senectuții şi a împăcării cu destinul. Rachel Willis-Sørensen a adus o pace aproape supranaturală, fără a estompa însă dramatismul profund al orchestrației straussiene.

​Concertul s-a încheiat cu superba și melodioasa simfonie a VIII-a în Sol major de Antonín Dvořák. Încă de la prima măsură, am putut simţi lumina Boemiei ivindu-se printre armonii populare şi aluzii forestiere. Mişcarea I a strălucit prin vitalitate, iar Keri Lynn-Wilson s-a dezlănţuit la pupitru cu un elan impresionant. Andante-le a etalat un lirism elegant, niciodată desuet, iar gesturile dirijoarei păreau să picteze aerul. Adagio-ul mi-a părut aproape o dramă sonoră desfășurată înainte ca temele jucăuş-luminoase să revină ca un suflu de speranţă. Rondo-ul final și-a întins aripile muzicale cu maiestuozitate, dirijoarea controlând perfect echilibrul dintre exuberanţa triumfală şi nuanţele intime.

---

​Așadar, iată portretul unui concert care, prin forţa discursului muzical şi angajamentul emoţional al interpreţilor, ne-a reamintit că arta este astăzi mai mult decât oricând un ambasador al umanităţii. Ukrainian Freedom Orchestra ne-a dăruit nu doar sunete, ci o declaraţie de credinţă în puterea vindecătoare a muzicii.

Credite foto: Andrei Gîndac (pentru concertul de la Ateneul Român), Alex Damian și Ștefania Burcea (pentru concertul de la Sala Palatului)