Manon – victimă sau vinovată? Ambivalența personajelor și muzica pasională a lui Puccini în cea mai recentă premieră a Operei Naționale București

Am fost foarte nehotărât dacă să intitulez această cronică așa cum am făcut-o sau să o duc într-o zonă și mai periculos de ambiguă și să o plasez pe această tânără protagonistă la mijlocul căii dintre victimă și călău. Am considerat, în cele din urmă, că „vinovată” e un cuvânt mult mai echilibrat și potrivit cu ceea ce reiese atât din opera abatelui Prévost, din opera lui Puccini, cât și din iscusita montare a regizorului Massimo Pizzi Gasparon Contarini care a deschis fastuos, triumfal chiar stagiunea 2024-2025, încheind astfel printr-un gest elegant și onorant manifestările ample și diverse susținute de Opera Națională București spre a comemora centenarul trecerii în neființă a lui Giacomo Puccini.

Dar, până acolo, aș vrea să mă întorc la discuția asupra semnificației titlului. Probabil că pe mulți îi va deconcerta alegerea mea. Sau poate îi va șoca ori scandaliza. Cum adică? Manon Lescaut, personaj titular, beneficiind de câteva descrieri poetice realizate de abatele Prévost în romanul său și de unele din cele mai frumoase pasaje muzicale create de Puccini ori Massenet, tocmai ea să fie privită cu atâta scepticism și îndoială? Da, de ce nu? Și cred că tocmai ambiguitatea sa o face cu atât mai interesantă, mai atractivă, adaugă un plus de mister, o aură de fascinație acestei femei atât de complexe din toate punctele de vedere. Până la urmă, toate acțiunile ei sunt marcat de o nehotărâre, de o pendulare continuă între ceea ce e moral și ceea ce este atractiv, între aspectul gri închis al datoriei și cel strălucitor orbitor al luxului, între dragoste și dorință materială. În cele din urmă, toate acestea vor duce inevitabil spre un deznodământ cel puțin dramatic, prin crearea unui dezechilibru moral în sinele personajului care se răsfrânge, desigur, și asupra celor din jur – și în modul cel mai pregnant și cumplit asupra partenerului său, cavalerul Des Grieux. Și tocmai din acest motiv, este foarte greu să spui despre Manon că este doar o victimă a propriilor pasiuni distructive. Pentru că, alegerile pe care le face în ciuda faptului că pare a fi conștientă de pericolul iminent, au repercusiuni cu acțiune imediată și tragică asupra tânărului naiv îndrăgostit nebunește, până la orbirea simțurilor. Sfârșitul tragic al eroinei (sau anti-eroinei, în cazul de față) este unul care, evident, smulge lacrimi cititorilor romanului și ascultătorilor operelor muzicale.

Cu toate acestea, cred că o parte mare din empatie merge și către Des Grieux, atras fără voia lui în tumultul nebunesc al dragostei de bani al tinerei Manon. Sigur, că urmând această logică, ar trebui să afirm că și Violetta din La Traviata verdiană se încadrează în aceeași categorie. Și totuși, aceasta din urmă nu urmează nicio pasiune oarbă, nu acționează dintr-o aviditate față de aur și lux. Dimpotrivă, ea încearcă să-și șteargă păcatele trecutului, să se răscumpere prin renunțarea la viața de curtezană și vânzarea comorilor sale. În timp ce Manon, în cele din urmă, când este pusă față în față cu alegerea de a se salvându-se pe ea însăși, dar și pe iubitul ei fugind, zăbovește câteva clipe pentru a încerca să ia cu sine cât mai multe bijuterii, astfel condamnându-se singură și subliniind caracterul slab al personajului. Și totuși, Manon este o ființă delicată, capabilă de o mare iubire, așa cum este cea pentru Des Grieux, în ciuda faptului că nu reușește să o demonstreze printr-un mare sacrificiu. Dar Manon este umană, este complexă, este un amalgam de trăiri și pasiuni profund omenești pe care oricine le poate înțelege, aprecia și ierta. Poate și aici rezidă faptul că nu poți să nu simți compasiune, milă, poate chiar dragoste față de un personaj foarte bine conturat de pana scriitorului francez și de tocul compozitorului italian.

 Întreaga pledoarie de mai sus nu a fost făcută, însă, spre a denigra această creație literară și muzicală, ci pentru a funcționa ca un preambul la cronica spectacolului cu opera Manon Lescaut de Giacomo Puccini, în regia lui Massimo Pizzi Gasparon Contarini. Și aceasta pentru simplul fapt că viziunea sa coincide, în mare parte, cu ceea ce am susținut mai sus. Și anume că Manon a sa are un caracter extrem de complex, subliniat prin micile gesturi pe care regizorul le-a insuflat interpreților, prin stilul scenografiei (atât decor, cât și costume), prin toate detaliile mizanscenei. Cu alte cuvinte, montarea de pe scena Operei bucureștene scoate în evidență complexitatea acestei creații literar-muzicale așa cum nu foarte des se întâmplă cu un spectacol de acest gen. Păstrând atmosfera clasică, spectacolul lui Massimo Pizzi nu este nicidecum unul plictisitor, redundant, prăfuit ori clișeic. Dimpotrivă, avem de-a face cu o punere în scenă nouă, proaspătă, cu accente moderne, printre care se numără folosirea unui fundal cu leduri pe care se proiectează nenumărate imagini de cea mai înaltă calitate, animații chiar, care plasează ingenios în timp și spațiu acțiunea fiecărui act, cu o economie de mijloace, dar redând totodată fastul baroc al interioarelor de secol XVIII, aglomerația străzilor din Amiens or a portului Le Havre (cu acea imagine amintind oarecum de Pe aripile vântului), alături de imensitatea arzătoare a pustiurilor din Louisiana, de lângă New Orleans. Poate nu toți spectatorii sunt impresionați de această realizare tehnică, poate mulți vor spune că economia de mijloace scenografice este prea mare. Însă prefer o asemenea realizare vizuală decât o înghesuială de elemente de decor redundante, aruncate pe scenă la întâmplare care transformă spectacolul într-un kitsch veritabil – și aici mă refer la două dintre titlurile aflate în repertoriul operei bucureștene despre care am mai vorbit în alte cronici. Revenind, însă, la montarea lui Massimo Pizzi, pe lângă scenografia simplă și totuși edificatoare pentru crearea imaginii de ansamblu a acelei epoci îndepărtate, și pe lângă costumele splendide utilizând culori amețitor de frumoase și delicate, am apreciat și alegerile pe care acesta le-a făcut în ceea ce privește conturarea fiecărui personaj, precum și relațiile dintre ele. Fără să fi știut dinainte că voi avea aceeași concluzie asupra caracterului lui Manon ca și el, am remarcat cu bucurie că a ales să combine cele două caracteristici puternice ale personajului titular – delicatețea iubirii și pasiunea oarbă, distructivă, pentru lux – pentru a oferi publicului un tablou complet și complex, profund uman. Mai mult, viziunea lui Massimo Pizzi aduce un aer de prospețime care a fost secondat, desigur, și de interpreții pe care am avut bucuria să-i urmăresc în cursul celei de-a doua seri de premieră.

Astfel, Alessandra di Giorgio a întrupat-o cu eleganță și rafinament pe fetișcana sfâșiată între dragostea pentru Des Grieux și aviditatea pentru aur, dându-i acel aer tineresc atât de necesar unui asemenea rol. Glasul său clar, timbrul plăcut și călduros, ușurința cu care a redat vocal și scenic destinul agitat al lui Manon a contribuit din plin la fascinația pe care spectacolul a avut-o asupra publicului. În plus, trebuie să remarc și lejeritatea cu care soprana a reușit să facă trecerea, din punct de vedere actoricesc, dintre primele două acte și cel de-al treilea și al patrulea, opunând aparenta superficialitate de început a personajului cu tensiunea dramatică devenită apoi o sfârșire fizică și spirituală tragică în finalul tulburător al operei pucciniene. Datorită acestei interpretări magistrale am putut să apreciez la justa valoare această creație muzicală pe care mult timp nu am privit-o cu ochi la fel de buni precum Tosca ori Madama Butterfly. Faptul că alături i-a stat tenorul Andeka Gorrotxategi, una dintre cele mai bune și promițătoare voci ale momentului, dar și un actor deosebit de înzestrat, a făcut ca emoția acumulată pe parcursul primelor trei acte să izbucnească tulburător în sfâșietorul act final pe care de această dată l-am (re)descoperit din punct de vedere muzical, făcându-mă să înțeleg de ce Manon Lescaut i-a adus faima internațională lui Puccini și de ce poate sta lejer alături de Tosca, Madama Butterfly și La Bohème, creând astfel o adevărată tetralogie. Glasul puternic, în special în registrele mediu și acut, al lui Andeka Gorrotxategi, împletit cu un timbru melancolic pe alocuri, cu o prezență și cu un joc scenice fermecătoare, dar și dramatice, au creat o relație puternică între Des Grieux și Manon, relație ce s-a putut observa și asculta în marile lor duete.

Cel de-al treilea invitat al serii, foarte tânărul bariton Nicola Farnesi, a preluat rolul lui Lescaut, fratele lui Manon. Deși de mai mică întindere și mai puțin dramatic decât Scarpia, Sharpless ori Marcello, totuși rolul de față nu este deloc un facil din punct de vedere vocal. Solistul italian a demonstrat că poate ține piept partiturii pucciniene (care, se știe, poate pune probleme unui cântăreț fără o tehnică bună). Cu toate că intrarea sa m-a făcut să cred că am în față un tenor, pe parcursul primului act, și-a recalibrate vocea, oferind apoi momente încântătoare în duetul cu Manon din cel de-al doilea act, adăugându-se un terțet tensionat în care s-a evidențiat printr-un ritm și simț muzical bine ținute în frâu, finalizându-se cu scurtele, dar însemnatele intervenții din cel de-al treilea act, unde a reușit să-și facă vocea auzită peste imensa sonoritate dată de orchestră și cor. Și dacă tot am ajuns la acest element, trebuie să subliniez din nou aportul adus de acest ansamblu vocal deja bine cunoscut și mult apreciat al Operei Naționale din București. Condus de maestrul Adrian Ionescu, corul a demonstrat din nou, prin aparițiile din primul, al doilea și al treilea act, că poate sta alături de marile ansambluri vocale ale lumii. În plus, am apreciat faptul că regizorul pare că a lucrat cu fiecare membru în parte și aceștia și-au însușit cu seriozitate micile roluri pe care le-au primit. Cât despre orchestră, cu toate că au existat momente când sonoritatea din fosă a acoperit puțin neplăcut efortul soliștilor, totuși partitura a fost redată închegat, pasional, așa cum reușește să facă de fiecare dată maestrul Tiberiu Soare când se află la pupitrul dirijoral.

Continuând cu restul distribuției, trebuie să amintesc de reușita lui Leonard Bernad în rolul bătrânului Geronte, cu a sa voce profundă și cu o prezență scenică ușor comică, așa cum îi stă bine acestui decrepit escroc. Liviu Indricău a portretizat un admirabil Edmondo, etalând o voce amplă, cu o siguranță uimitoare, ducându-mă cu gândul la mari nume cu o voce asemănătoare, precum Heinz Zednik sau Michel Sénéchal (și cred că nu mă înșel când zic că ar putea fi un strălucit Loge în Rheingold-ul wagnerian, căci dispune și de un talent actoricesc aparte).  Andrei Lazăr a fost fermecător (ca de fiecare dată) în scurtul, dar simpaticul rol al Maestrului de dans, unde a reușit să smulgă zâmbetele spectatorilor, contrastând apoi cu apariția sobră din actul al treilea, în rolul Lampagiului. Adelina Cociobanu a avut parte de un debut încântător în micul rol al Muzicianului care dă glas madrigalului compus de Geronte, evidențiindu-se prin frumusețea și delicatețea glasului pentru care le admir deja după debutul în Cherubino. Au completat frumos lista destul de mare a personajelor, întregind armonios atmosfera sonoră și artistică a serii următorii: Vasile Chișiu (L’Oste), Daniel Filipescu (Un Sergente degli Arcueri) și Damian Vlad (Un Comandante).

Am lăsat la final una dintre cele mai emoționante și reușite părți ale spectacolului – celebrul Intermezzo cu ale sale armonii dramatice și suave care și în această montare a beneficiat de un moment coregrafic cu totul aparte, realizat de maestrul Gheorghe Iancu. O bucurie a fost faptul că i-am revăzut numele pe un afiș al operei bucureștene, căci și acum regret scoaterea din repertoriu a variantei sale cu Lacul Lebedelor și a creației sale unice, Femei. De data aceasta, partitura coregrafică a fost redată de Maria Gogonea și Răzvan Cacoveanu care au creat un moment emoționant dublat de grație și reușind, totodată, un sincron aproape perfect. Mai mult, plasarea Intermezzo-ului între actele al treilea și al patrulea este mult mai credibil decât dacă ar fi fost așezat, ca până acum, la începutul celui de-al treilea, permițând astfel o mai lină trecere între ultimele două părți, creând și o continuare logică a poveștii celor doi și subliniind sentimentul de speranță al unui nou început. Cât de puternic ajută acest moment la crearea contrastului abisal dintre lumină și întunericul terifiant care îi cuprinde pe cei doi protagoniști în pustiul New Orleans-ului, în care soliștii vocali au redat probabil unul din cele mai dramatice și impresionante momente pe care mi-a fost dat să-l aud.

Așadar, în final, vă las pe voi, cititorii mei, să trageți concluzia întrebării adresate la început. Este Manon victimă sau vinovată? Reușește muzica lui Puccini și montarea lui Massimo Pizzi să o absolve pe această femeie aparent pierdută și să-i redea demnitatea și frumusețea sentimentelor? Eu știu care este răspunsul din punctul meu de vedere. Acum îl aștept și pe al celorlalți iubitori de operă fie să mă contrazică sau să mă aprobe.

---

Manon Lescaut

Operă în patru acte de Giacomo Puccini (libretul de Luigi Illica, Marco Praga și Domenico Oliva, după L'Histoire du Chevalier Des Grieux et Manon Lescaut de Abatele Prévost)
 
Regie, Scenografie și Lumini - Massimo Pizzi Gasparon Contarini
Asistent regie - Paula Stoica
Maestru de cor - Adrian Ionescu
Coregrafie - Gheorghe Iancu
Asistent coregrafie - Letizia Giuliani
Asistent de repetiție balet - Virgil Ciocoiu

Dirijor: Tiberiu Soare
 
Manon
Alessandra di Giorgio – invitată
 
Des Grieux
Andeka Gorrotxategi – invitat
 
Lescaut
Nicola Farnesi – invitat
 
Geronte
Leonard Bernad
 
Edmondo
Liviu Indricău
 
L’Oste
Vasile Chișiu
 
Un Musico
Adelina Cociobanu – invitată
 
Un Sergente degli Arcueri
Daniel Filipescu 
 
Lampionaio
Andrei Lazăr
 
Il Maestro di Ballo
Andrei Lazăr 
 
Un Comandante
Damian Vlad
 
Balerini:
Maria Gogonea
Răzvan Cacoveanu 
 
Pregătire Muzicală: Luminița Berariu, Liana Mareș, Mihaela Vîlcea
 
Cu participarea Orchestrei, Corului și a Ansamblului de balet al Operei Naționale București.
 
Coproducție între Opera Națională București, Fondazione Festival Pucciniano, Fondazione Lirico Sinfonica Petruzzelli e Teatri di Bari și Teatro Regio di Parma.

---

Credit foto: Andrei Grigore