Între promisiunea infernală a nemuririi și mântuirea prin credință și muzică. „Faust” la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța

Faust. O legendă care a marcat atât literatura, cât și pictura, dar și, în special (din punctul meu de vedere, un împătimit al acestei arte), muzica. Nenumărate compoziții au fost realizate cu măiestrie având la bază marele mit medieval al doctorului alchimist care își vinde sufletul diavolului în schimbul nemuririi, al tinereții eterne, al cunoașterii totale și, în cele din urmă, al iubirii. Printre cele mai importante astfel de creații muzicale se numără Faust de Louis Spohr, Mefistofele de Arrigo Boito și, bineînțeles, deja, foarte cunoscutul și foarte iubitul Faust de Charles Gounod. O operă în cinci acte, o grand opéra, de fapt, așa cum erau obișnuiți francezii secolului al XIX-lea. 

​Capodopera lui Charles Gounod a avut premiera la 19 martie 1859 la Théâtre Lyrique de pe Boulevard du Temple având un libret de Jules Barbier și Michel Carré, preluat din piesa lui Michel Carré, Faust și Margareta, care a fost bazată, la rându-i, în general, pe tragedia lui Goethe. Versiunea originală a compoziției avea formă de opéra comique, de fapt – așadar, avea dialog vorbit, însă în timp s-a renunțat la acest dialog, ca și în cazul lui Carmen de Bizet, Gounod realizând recitative orchestrate, așa cum au ajuns până la noi astăzi. Nu foarte multe teatre de operă din lume îndrăznesc să abordeze acest titlu, deși este destul de prezent în repertoriul multor instituții de gen. În primul rând, pentru că muzica franceză vocală este, în general, destul de complexă din punct de vedere interpretativ. Astfel, atât dirijorii, orchestrele, cât și soliștii și corul abordează aceste lucrări repertoriul specific francez cu mare atenție. De asemenea, foarte importantă în cazul operei franceze, ca și la în cazul altor creații vocale pentru scenă (dar aici în mod special) este dicția. Pentru simplul fapt că textul în opera franceză și mai ales în Faustul lui Gounod este foarte important, așa cum textul este important și în tragedia lui Goethe. 

​Opera Națională din București are deja în repertoriu de peste douăzeci de ani bine-cunoscuta, legendara chiar montare a lui Alexandru Tocilescu, despre care nu vă voi vorbi acum. Ceea ce face subiectul prezentei cronici este cea mai nouă producție a acestui titlu de la noi di țară și anume la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța. Avem de-a face aici cu un spectacol complet, complex, care a inclus până și o parte din baletul Noaptea Valpurgiei (de multe ori omis cu totul chiar din producțiile prezentate la teatre de operă de renume de pe mapamond). Nu complet, ce-i drept, pentru că, din păcate, instituția este vitregită de mai mulți ani din punct de vedere financiar, iar corpul de balet nu mai este ceea ce era înainte vreme, strict din punct de vedere al numărului de dansatori. Însă maestrul Cristian Mihăilescu, acest magician al operei, realizează pe acea scenă destul de mică a instituției constănțene o producție monumentală, o bijuterie lucrată în filigran. Da, vorbim cu adevărat de o producție monumentală raportată nu doar la posibilitățile tehnice ale teatrului de la malul mării, dar și la alte montări, în general. Atât prin viziunea regizorală foarte profundă, care acordă mare atenție atât textului original al lui Goethe, cât și libretului lui Barbier și Carré, cât și prin prisma scenografiei, a costumelor, a proiecțiilor excelente realizate impecabil de Alexandru Petroșanu și a coregrafiei. 

​Voi începe incursiunea în lumea lui Faust cu viziunea regizorală care ne prezintă o versiune clasică și, totuși, modernă. Două aspecte complementare care nu se resping ci, dimpotrivă, se completează reciproc. Costumele atemporale demonstrează că această poveste poate avea loc în orice moment, în orice loc, în orice spațiu, în orice timp. În același timp, montarea este una de sorginte clasică pentru că nu aduce artificii regizorale ridicole, nenecesare, evitând capcanele atât de facile ale obscenității și urmărind, totodată, în mod fidel libretul și partitura. De fapt, cred că cea mai bună afirmație este că ne aflăm în fața unei montări clasice realizate cu mijloace moderne. Și asta și datorită scenografiei multifuncționale a lui Adrian Damian, care, așa cum ne-a obișnuit, are niște viziuni foarte originale și foarte logice totodată asupra decorului și asupra light-designului, impresionante și de această dată. Scenograful a reușit să redea toată atmosfera încărcată ce îmbină miracolul mântuirii cu amenințarea infernală care pare să pândească personajele în orice moment, toate acestea devenind simpli pioni într-un aparent periculos pariu și joc dintre Dumnezeu și îngerul căzut. Așadar, Adrian Damian a reușit să surprindă toate aceste caracteristici într-un decor cu adevărat deosebit, care suferă modificări de-a lungul reprezentației, pornind de la laboratorul plin de tomuri al doctorului Faust, trecând apoi prin minunata grădină a purității, în care Siebel scapă de blestemul mefistofelic și în care Faust și Margareta își descoperă iubirea, continuând cu teribila închisoare unde biata fată nebună se înalță la cer, ajungând în cele din urmă, într-o închidere de cerc dramatic, înapoi în în cabinetul bătrânului Faust. Trebuie să subliniez caracterul impresionant al scenografiei, create în strânsă legătură cu ideea regizorală. Albul care domină spectacolul se află într-un frumos contrast cu negrul spiritelor malefice (evidențiind caracterul ambivalent al lumii faustice), în timp ce aparițiile colorate ale lui Mefisto, ale corului, a Marthei animă imaginea de ansamblu. 

​Ca de obicei, maestrul Cristian Mihăilescu, un excelent regizor de operă, știe să lucreze atât cu fiecare solist , cât și cu fiecare membru al corului în parte – un aspect foarte important pe care de multe ori, din păcate, nu îl vedem pe scena unui teatru liric, căci de multe ori regizori (în special cei de teatru) sunt tentați să privească corul ca pe un personaj unic colectiv. Ceea ce este complet eronat. Corul reprezintă, și în cazul lui Faust, o mulțime de mai multe individualități, nu o masă amorfă. Așadar, Cristian Mihăilescu a reușit să inspire fiecărui membru al corului o anumită postură, să le impună anumite mișcări pe care trebuie să le facă în conformitate cu psihologia fiecărui personaj pe care fiecare membru al corului îl interpretează. Totodată, am menționat faptul că se observă lucrul în detaliu cu artiștii din punct de vedere actoricesc. Astfel, regizorul a reușit să creeze un ansamblu solistic extrem de puternic, care, pe lângă calitățile vocale indiscutabile pe care publicul constănțean și nu numai deja le cunoaște și apreciază, au dovedit și caracteristici actoricești deosebite. 

​Voi începe cu rolul titular, Faust, interpretat în seara premierei la care am fost prezent, de tenorul Doru Iftene. Un interpret pe care-l admir de mult timp și pe care l-am urmărit în nenumărate producții atât la Constanța, la București, cât și în alte opere din țară. O voce puternică de factură romantică, un tenor cu tentă eroică, dramatică, dar și cu inflexiuni lirice, Doru Iftene a demonstrat că în acest extrem de complex și întins rol, din punct de vedere temporal, reușește din nou să impresioneze prin forța vocii, prin dulceața timbrului, dar și prin tehnica extraordinar de bună, atât de importantă în crearea acestui rol atât de dificil pentru foarte mulți tenori care se apropie de el cu mare, mare atenție și cu oarecare teamă. Ei bine, la Doru Iftene, datorită talentului său, dar și lucrului cu maestrul Cristian Mihăilescu, această teamă nu s-a observat. Doru Iftene a abordat rolul cu încredere, cu deschidere și a reușit să transmită multiplele transformări prin care trece personajul titular. De la doctorul bătrân, frustrat, sătul de viață, la tânărul înflăcărat de iubire, de perspectiva tinereții veșnice, a nemuririi. Iată, așadar, un nou succes pentru Doru Iftene. 

​Continui apoi cu cel de-al doilea personaj principal masculin. Aș spune, de fapt, personajul cel mai important, atât în tragedia lui Goethe, cât și în opera lui lui Gounod și în toate operele care au rezultat ulterior tragediei lui Goethe și anume, Mefisto. Întotdeauna am considerat că piesa ar fi trebuit să se numească Mefisto (așa cum Arrigo Boito și-a numit inspirat opera Mefistofele, căci el este cu adevărat personajul în jurul căruia se petrec toate acțiunile și care, în fapt, are rolul de păpușar al întregii acțiuni, învârtind pe degete toate personajele și toată desfășurarea evenimentelor). În viziunea lui Cristian Mihăilescu, Mefisto îmbracă haina unui joker sinistru, malefic și totuși, cu mult umor. Așa cum eu însumi l-am perceput întotdeauna când am citit sau recitit tragedia lui Goethe. Mefisto este un personaj extrem de profund. Aș putea să-l compar cu marile figuri de bufoni shakespearieni (mă gândesc aici la acel amar Jacques Melancolicul), datorită profunzimii, și tentei filosofice mult mai pregnante decât ale lui Faust. Totuși, există bineînțeles, și această latură demonică, căci Mefisto nu uită niciodată poziția de reprezentant al puterilor infernale. Publicul constănțean a avut bucuria și norocul de a-l urmări în acest rol pe basul Orest Pâslariu care a reușit să redea exact acest caracter jucăuș, ludic al lui Mefisto, combinându-l cu un aer grav, conferindu-i și aura malefică atât de necesară în creionarea psihologică a acestui personaj. Desigur, toți iubitorii de operă și operetă îl cunosc pe Orest Pâslariu cu glasu-i de bas profund, puternic, totuși, dulce, cu o imensitate de culori timbrale, cu forța expresivă care reușește să penetreze atmosfera și să învăluie toată sala prin sonoritatea sa clară, limpede. Trebuie să amintesc două momente de mare virtuozitate vocală, în primul rând, prima arie a lui Mefisto, Le veau d'or (rondoul lui Mefisto), urmată de poate mai puțin celebra, dar mult mai expresiva arie din actul al patrulea, serenada lui Mefisto. În ambele momente Orest Pâslariu a izbutit să redea foarte bine caracteristicile personajului, în special sarcasmul, ironia acidă. 

​Continuăm periplul artistic cu personajul feminin principal, Marguerite, interpretată exemplar de Veronica Răceală, o soprană pe care abia cu această ocazie am descoperit-o, dar mă bucur că am făcut-o. Am putut observa o tânără soprană cu calități vocale deosebite, cu un lirism al vocii, care sunt sigur că abordează toate rolurile pe care le deține – Leila, Mimi, Liu –  cu aceeași delicatețe, candoare și distincție cu care a creat-o și pe Marguerite. Personajul ei în producția cu Faust are acea naivitate a fetei care se încrede în bărbatul de care este îndrăgostită și, totuși, își revelează și forța în final, puterea de a se rupe de toată influența nefastă, demonică și de a se auto-mântui prin credința pe care o are, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la marea iubire. Toate aceste aspecte au fost vizibile în jocul scenic al Veronicăi Răceală. Mai mult, din punct de vedere vocal, trebuie să spun că pe lângă cunoscutele Baladă a regelui din Thule și Arie a bijuteriilor din actul al treilea, ea a reușit să convingă și să impresioneze în acel terțet final, cu acele acute absolut extraordinare, strălucitoare și, totuși, infernal de dificile pentru o soprană fără experiență și fără o tehnică trainică. 

​Valentin, cel de-al treilea personaj principal masculin, fratele Margueritei, a fost un rol care i-a revenit de această dată baritonului Cristian Caragea, un interpret de bază al Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța, un solist pe care mi-aș dori să-l văd, atât la București și pe marile scene ale țării dar și pe cele din afară, pentru că are un glas extrem de puternic, o tehnică foarte bună, o emisie bine controlată și a dovedit toate aceste lucruri atât în superba arie a lui Valentin din actul al doilea, în terțetul cu Faust și Mefisto, cât și în acel final sfâșietor în care părăsește lumea celor vii, blestemându-și sora. Din nou se observă lucrul în filigran cu maestrul Cristian Mihăilescu, căci Cristian Caragea nu a lăsat nimic la voia întâmplării – asemeni vocii și-a controlat și echilibrat foarte mult forța expresivă din punct de vedere actoricesc. 

Urmează Marthe, personaj feminin secundar, dar foarte important în desfășurarea acțiunii, poate mai puțin reprezentativ în opera lui Gounod decât în piesa lui Goethe. Totuși, Ana Mladinovici, interpreta acestui rol, a reușit să aducă pe scenă umorul atât de necesar în echilibrul acestui spectacol, care altfel ar putea să devină apăsător. Ana Mladinovici este o mezzosoprană cu o voce puternică pe care o descopăr, ca și pe Veronica Răceală, abia acum. Cu toate acestea i-am admirat glasul, o tehnică foarte bună, un ambitus impresionant și cu un metal al vocii foarte plăcut și foarte nimerit pentru rolurile pe care deja știu că le abordează, printre care se află și Azucena din Il Trovatore, în care sper s-o pot aplauda cât de curând și în care cred că face furori. De asemenea, vorbim de o altă solistă a Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța, care merită să evolueze și pe celelalte scene ale României, așa cum fac și soliștii acelor instituții care sunt invitați aproape peste tot în țară.

​Personajul Siebel i-a revenit Georgianei Medeleanu. Avem aici de-a face cu un personaj care întotdeauna pentru mine a alternat între secundar și principal. Din punctul meu de vedere, Siebel este un personaj principal – să nu uităm, până la urmă, că Gounod i-a alocat două arii (chiar dacă în producția de la Constanța cea de-a doua arie, din actul al patrulea, este tăiată întru economia spectacolului). Totuși, frumusețea muzicii și importanța lui Siebel în desfășurarea acțiunii sunt indiscutabile. Deși acest rol este, de obicei, cântat de un contratenor, fie de o mezzosoprană ori de o contra-alto, tânăra Georgiana Medeleanu demonstrează o inteligență vocală și scenică prin care expune o delicatețe și o candoare care se potrivesc de minune cu rolul acestui băiețel de 12-13 ani, îndrăgostit iremediabil de Marguerite. Singura arie care i-a fost lăsată în producție, cea din actul al treilea, Faites-lui mes aveux, a fost interpretată de solistă cu mult farmec, glasul ei reușind să se audă până în cele mai îndepărtate colțuri ale sălii, demonstrând astfel că are și forța și dulceața necesară. 

​Nu în ultimul rând, Wagner, rol masculin secundar, dar, de asemenea, ca toate celelalte alte roluri din acest această operă, cu o importanță mare (și aici simt nevoia să fac o paranteză și să menționez că, asemeni ca și în cazul operelor lui Shakespeare, nu prea există, dacă e să le privim obiectiv, personaje secundare sau principale, căci toate au o pondere importantă în desfășurarea acțiunii), personajul căruia Mefisto îi prezice o moarte cumplită în război și care, de altfel, și survine off stage, este interpretat în premiera de la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța, de către baritonul Adrian Pîrlea. Un tânăr  bariton având deja are o experiență scenică considerabilă în această instituție în diverse roluri, un glas și o prezență scenică pe care le admir de ceva vreme, ca pe toți ceilalți soliști menționați până acum (și nu numai) și pe care, de asemenea, sper să-l văd în roluri principale din ce în ce mai mult, căci are toate datele pentru aceste partituri: o voce puternică, un timbru plăcut, aș spune mai mult de bariton verdian și de belcanto, dar care se descurcă de minune și în opera franceză, așa cum a demonstrat și în cazul lui Wagner din Faust. În plus, ceea ce Adrian Pîrlea are față de mulți alți interpreți din țară pe care i-am urmărit (iar acest „plus” l-am observat și la ceilalți soliști ai Teatrului de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța) este o bucurie a jocului scenic, prin care se manifestă un talent deosebit de actor. Așadar, o plăcere, ca de fiecare dată să-l revăd pe Adrian Pîrlea chiar și în acest rol mai mic, dar foarte însemnat, Wagner. 

​Nu pot să trec cu vederea evoluția corului, foarte bine condus de maestrul Adrian Stanache, care și de această dată a demonstrat că, în ciuda numărului restrâns de membri, reușește să se facă auzit și rivalizează cu alte ansambluri vocale ale altor instituții din țară. Coregrafia semnată de Florin Brândușă și Traian Vlaș a reușit să pună în valoare cei patru soliști (din păcate, foarte puțini), foarte talentați și anume Cătălina Iliescu, Ștefania Avrămia, Adrian Mihaiu și Bogdan Bârsănescu, în acele scurte, dar pline de expresivitate, momente din Noaptea Valpurgiei pe care Cristian Mihăilescu alături de maeștrii coregrafi au considerat de bun augur să le păstreze în producția de față. Bineînțeles, ce ar fi un spectacol de operă fără orchestră și dirijor, acest conducător al tuturor forțelor artistice dintr-un spectacol de teatru liric - de la soliști până la cor, balet și ansamblul instrumental? Așadar, încă o dată, orchestra Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța a dat dovadă de mare măiestrie și de o sonoritate clară, limpede (îndrăznesc să spun, de multe ori mai bună decât cea a orchestrei bucureștene). Poate că acest lucru s-a datorat și faptului că s-a aflat din nou sub conducerea unui maestru al baghetei, Adrian Morar, invitat de la Cluj-Napoca pentru acest eveniment, care întotdeauna reușește să dea o profunzime aparte interpretărilor sale. Totodată orchestra teatrului constănțean nu este de excepție doar sub bagheta maestrului Adrian Morar, ci și sub baghetele celorlalți dirijori (în special a lui Tiberiu Oprea, dirijor angajat al instituției constănțene, pe care l-am văzut de nenumărate ori la pupitrul acestui ansamblu instrumental și care reușește să facă minuni din punct de vedere sonor). 

​Și pentru că am menționat toată această echipă artistică, am lăsat la final o contribuție foarte specială la spectacol – costumele. Minunatele elemente cu care au fost îmbrăcate personajele au fost realizate de managerul instituției și o remarcabilă artistă la rându-i –  Daniela Vlădescu. Faust nu este prima producție pentru care doamna manager creează costumele, printre alte montări numărându-se și Pescuitorii de perle, o altă creație foarte dragă și impresionantă a instituției de la malul mării. Și pentru Faust, Daniela Vlădescu s-a întrecut pe sine și a reușit să aibă o colaborare extraordinară cu Cristian Mihăilescu, reușind să răspundă la cerințele acestuia și creând o unitate vizuală din punct de vedere al îmbrăcămintei personajelor unindu-se expresiv cu decorul minunat al lui Adrian Damian. Bineînțeles, întreaga echipă artistică și tehnică sunt de lăudat în realizarea acestei producții monumentale pe care sper s-o revăd cât mai curând și la care invit cu drag pe toți iubitorii de operă și de teatru. Pentru că, reiterez – așa cum ne-a obișnuit de fiecare dată, maestrul Cristian Mihăilescu pune foarte mare accent nu doar pe voce, ci și pe talentul actoricesc și înțelege că opera în ziua de astăzi are nevoie nu doar de cântăreți, ci de cântăreți actori. Așa cum Gigi Căciuleanu ne-a oferit dans-actori, opera trebuie să ne ofere acești cant-actori. 

​Așadar, vă invit la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța să vizionați Faust, o producție care este la fel de grăitoare ca și cea legendară a lui Alexandru Tocilescu de la București. În plus, vă îndemn să urmăriți programul instituției căci veți regăsi multe titluri de operă atât dintre cele populare, cât și titluri curajoase, mai puțin cunoscute, prezentate la un nivel artistic calitativ foarte înalt. De asemenea, vreau să atrag atenția asupra premierei unei opere rare – I Capuleti e i Montecchi de Vincenzo Bellini, o variantă a celebrei povești de dragoste dintre Romeo și Julieta, dar nu preluată din piesa lui Shakespeare, ci direct din povestirea originală a lui Matteo Bandello, din care bardul de la Stratford-upon-Avon s-a inspirat, la rându-i pentru a scrie celebra tragedie. Așadar, vă invit la opera de la malul mării!

---

Faust

Muzica CHARLES GOUNOD
Libretul JULES BARBIER, MICHEL CARRÉ
Premiera operei „Faust” la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” a avut loc pe data de 16 noiembrie 2024.

Realizatori și Distribuție

Conducerea muzicală  ADRIAN MORAR Cluj-Napoca

Soliști

Faust  DORU IFTENE debut
Mephisto  OREST PÎSLARIU București
Valentin  CRISTIAN CARAGEA
Wagner  ADRIAN PÎRLEA debut
Marguerite  VERONICA RĂCEALĂ
Marthe  ANA MLADINOVICI
Siebel  GEORGIANA MEDELEANU

Soliști balet

CĂTĂLINA ILIESCU, ȘTEFANIA AVRĂMIA, ADRIAN MIHAIU, BOGDAN BÎRSĂNESCU

​Regia artistică CRISTIAN MIHĂILESCU
Scenografia ADRIAN DAMIAN
Costume DANIELA VLĂDESCU
Proiecții ALEXANDRU PETROȘANU
Asistent regie STELA SÎRBU
Regia tehnică CONSTANTIN ACSINTE
Șef producție ȘTEFANA FĂTU
Coregrafia FLORIN BRÎNDUȘĂ, TRAIAN VLAȘ
Asistent coregrafie CECILIA URSUL
Maestru cor ADRIAN STANACHE
Pregătirea muzicală NATALIA GRIBINIC, ANDRADA ȘTEFAN

Orchestra, Corul și Baletul Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”

---

---

Fotografii preluate de pe pagina Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța