Excelență interpretativă într-o seară a revelațiilor muzicale

8/28/2026

Concertul de final dedicat secțiunii de Compoziție a Concursului Internațional „George Enescu”

Toamna este un anotimp special. Toamna aduce o doză puternică de nostalgie, de frumusețe și de unicitate în viața fiecărui iubitor de frumos. Mirosurile toamnei nu se compară cu nimic din ce există. Parfumul proaspăt al ploilor, susurul delicat al brizelor, aromele persistente ale fructelor coapte. Și alături de toate acestea, sunetul cald al muzicii clasice ce învăluie capitala și câteva din orașele mari ale țării. Pentru că toamna aduce cu sine, de ani buni, întâlnirea publicului român și străin sosit în vilegiatură culturală cu marea muzică a lumii, cu marii soliști, interpreți, cu marii dirijori și marile orchestre de pe întreg mapamondul. Tocmai de aceea, pentru mine toamna este una dintre perioadele cele mai fructuoase și pline de sevă, de însemnătate și profunzime.

Pentru mine, ca și pentru mulți alții, perioada dintre finalul lunii august și cel al lunii septembrie se confundă cu numele și personalitatea lui George Enescu prin festivalul și concursul internațional ce-i poartă numele și îl omagiază de atâția zeci de ani. Un eveniment uriaș, cu o importanță covârșitoare atât pentru România, cât și pentru lumea culturală de pe mai toate continentele, Festivalul și Concursul Internațional „George Enescu” reprezintă acea lună din an în care cele mai mari nume de muzicieni și artiști se reunesc la București și în marile orașe ale țării spre a se și a ne bucura prin intermediul acestei arte supreme. Da, așa cum a menționat chiar și Andrei Șerban (unul dintre modelele mele din lumea teatrului), Muzica este arta supremă. E un refugiu, e un limbaj universal care cu adevărat ne adună pe toți la un loc, indiferent de rasă, culoare, nație, limbă vorbită. Și nu doar pentru mine, ci pentru mulți dintre cei cu care am vorbit.

De câțiva ani, mă bucur și mă simt onorat să fac parte dintre reprezentanții presei care pășesc seară de seară cu emoție și nerăbdare în sălile de concerte bucureștene pentru a mă adăpa din acest izvor nesecat de frumusețe pe care Festivalul și Concursul Internațional „George Enescu” l-a creat în România. Așa cum bine se știe, concursul și festivalul alternează o dată la doi ani, iar în 2026 a venit rândul competiției muzicale ajunse la o ediție aniversară, cea cu numărul XX. În plus, această ediție coincide și cu aniversarea a 145 de ani de la nașterea marelui compozitor român, subliniind astfel importanța evenimentului din acest an, precum și potențând motto-ul ediției curente: „In pursuit of excellence” („În căutarea excelenței”).

Cristian Măcelaru și inspirata inovație

Încă din 2021, de când a fost numit oficial director artistic al Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu”, Cristian Măcelaru și-a propus să dezvolte atât latura artistic-interpretativă a manifestării culturale, cât și să adauge noi și noi dimensiuni, care mai de care mai atractive pentru public, dar și mai folositoare pentru participanți. În acest sens, s-a adăugat o puternică latură educativă, atât pentru concurenții veniți pentru competiție, cât și pentru spectatorii care au putut descoperi secțiuni noi ale evenimentului, printre care concertele pentru familie și copii, dar și experiențele imersive și chiar „Enescu in control”, acea secțiune care aduce muzica clasică mai aproape de tineri prin prezentarea unor concerte în club Control. Iată, așadar, cât de inovatoare este viziunea lui Cristian Măcelaru care a dezvoltat evenimentul și pe partea de concurs. Astfel, în acest an, concurenții de la cele trei secțiuni instrumentale se vor prezenta în semifinale drept artiști compleți datorită formatului „play and conduct” ce a fost introdus chiar începând cu această ediție și care le oferă tinerilor provocarea de a interpreta și a dirija orchestra în același timp. În plus, așa cum s-a întâmplat și la ediția din 2024, a fost prezent și un masterclass de dirijat, condus de însuși Cristian Măcelaru și (ca o frumoasă surpriză) de dirijoarea Marin Alsop (despre care voi vorbi mai departe în cronica mea). Ca o noutate binevenită, ediția a XX-a a dezvăluit adăugarea unui nou curs de măiestrie, de data aceasta dedicat compozitorilor, pe lângă secțiunea oficială de compoziție. Trei participanți activi la acest masterclass au fost aleși să își prezinte, în final, propriile lucrări în foaierul Ateneului Român în aceeași seară în care a avut loc și concertul de închidere al secțiunii de compoziție, concert care a reprezentat o premieră în sine datorită formatului gândit ca o vitrină muzicală pentru lucrările membrilor juriului acestei secțiuni.

Bucuria descoperirilor

Așadar, seara de 27 august 2026 a însemnat, în prima parte, întâlnirea publicului cu cei trei participanți la masterclass-ul de compoziție, ale căror creații au fost prezentate în foaierul Ateneului Român, interpretate de Ensemble Couleurs din Cluj-Napoca, dirijori fiind trei dintre cei șase participanți aleși în urma cursului de măiestrie pentru dirijat de însuși Cristian Măcelaru. Prima lucrare a serii a fost Frustration pentru cvartet de coarde de foarte tânărul american Jason Kass. La doar cincisprezece ani, Jason a reușit să capteze atenția auditoriului printr- o lucrare ce a reușit să reflecte starea pe care o sugerează titlul. Rupturile de ritm, sincopele și, totuși, existența unui singur „fir roșu” muzical a oglindit perfect tumultul emoțional interior. Partitura a fost dirijată de Xiao Geng care a înțeles profunzimea compoziției și a potențat-o prin gesturile ample ce au inspirat muzicienii să o redea atât de convingător.

A doua operă a fost cea semnată de Chloe Chan din Brisbane, Australia, și s-a intitulat Hyperspace pentru ansamblu cameral de 12 instrumentiști. Am descoperit, cu această ocazie, o compoziție de o frumusețe sonoră uimitoare, plină de sensibilitate și forță interioară. Ne-am bucurat, așadar de o lucrare cu puternice accente cinematice, inducând chiar o stare imersivă, prin faptul că reușește să conducă subtil, dar precis, ascultătorul în lumea fascinantă creată de Chloe. Îndrăznesc să menționez că am sesizat unele tente muzicale cu sonoritate festivă, amintind pe alocuri de compozițiile lui John Williams. Totodată, senzația de ansamblu a piesei mi-a creat imaginea perfectă a vastității peisajelor țării compozitoarei – și fac aici o altă paralelă, de data asta cu Aaron Copland și puterea lui creativă de a crea imagini vii prin intermediul sunetelor, tot așa cum am putut observa și în cazul acestui Hyperspace australian. Lucrarea a fost dirijată cu multă pasiune și cu o gestică impresionantă de Dorian Dimitrov, un tânăr dirijor care a reușit să pătrundă în luxurianta lume sonoră creată de Chloe Chan.

Ultima, dar deloc în cele din urmă, a fost Orient Express, compoziția tinerei și foarte talentatei compozitoare românce Oana Vardianu. Îmbinând accente orientale cu ritmul de perpetuum mobile al trenului, piesa de față a reușit să redea dinamismul sugerat de titlu, asezonat din plin cu farmecul balcanic sonor. Nu este prima dată când admir frumusețea, originalitatea și inventivitatea Oanei Vardianu și mă bucur că, din ce în ce mai mult, se impune drept o voce de marcă a componisticii autohtone. Tânărul Petru Pane s-a aflat la pupitrul dirijoral, demonstrându-și încă o dată talentul nativ și orele de studiu dedicate artei dirijatului, aspecte ce s-au putut observa cu asupra de măsură în conducerea ansamblului clujean și în scoaterea în evidență a armoniilor și culorilor orchestrale diverse ascunse iscusit între portativele create de Oana Vardianu.

Vitrina muzicală a marilor compozitori contemporani

Seara de 27 august a continuat, în mod natural și firesc, cu un concert desfășurat în Sala Mare a Ateneului Român, unde Orchestra Națională Radio a urcat pe podium pentru a doua oară în cadrul acestei ediții a Concursului Internațional „George Enescu”, după concertul de deschidere din 23 august. Programul a fost alcătuit exclusiv din lucrări de muzică contemporană, fiecare aparținând câte unui membru al juriului secțiunii de compoziție. Din păcate, sala nu a fost arhiplină, așa cum m-aș fi așteptat, cu atât mai mult cu cât spectatorii au putut să o urmărească pentru prima dată pe o scenă românească pe marea dirijoare Marin Alsop. Prima la multe categorii (prima femeie dirijor principal a unei mari orchestre americane, prima femeie care a dirijat celebra „Last Night of the Proms” – concertul de încheiere al festivalului BBC Proms – iar ulterior, a devenit și prima femeie care a primit această invitație de trei ori; prima și singura persoană din domeniul dirijatului (indiferent de gen) care a primit celebra bursă MacArthur), dar și discipolă a lui Leonard Bernstein, prezența lui Marin Alsop la București a fost în sine un motiv de sărbătoare, un puternic motiv pentru care iubitorii de muzică ar fi trebuit să fie prezenți în număr mult mai mare. Apoi, din punctul meu de vedere, cred că este necesară și o doză mai mare de curiozitate din partea spectatorilor în ceea ce privește muzica secolelor al XX-lea și al XXI-lea. De fiecare dată când particip la un concert cu un asemenea repertoriu, descopăr cu siguranță cel puțin o piesă, o bucată muzicală de o frumusețe deosebită, având profunzime (uneori poate chiar mai mare decât a compozițiilor așa-zis clasice). De ceva timp am pășit în acest univers al muzicii contemporane și pot afirma cu încredere și siguranță că este fascinant, este complex și plin de surprize neașteptate și foarte binevenite. Pentru a încheia această scurtă pledoarie, nu pot decât să sper că prezența din ce în ce mai mare a acestor compoziții în programele stagiunilor orchestrelor vor ajuta la deschiderea spirituală și intelectuală a spectatorilor față de ele sau măcar la crearea unor curiozități în rândul acestora.

Concertul a debutat în forță cu Concertul pentru pian și orchestră nr. 3 Fragments of Memory al compozitorului polonez Zygmunt Krauze, cel care a fost și președintele juriului de concurs la secțiunea compoziție. Lucrarea l-a avut ca solist pe însuși compozitor și a reprezentat un moment de mare forță expresivă și interpretativă, totodată. Am fost martorii unei desfășurări de forțe, a unui labirint muzical oglindind labirintul minții umane, prin care naratorul, vocea care ghidează este chiar cea a solistului (și a compozitorului, în acest caz). Caracterul fragmentar și sincopat al lucrării reflectă bucățile de puzzle pe care mintea omului le pune cap la cap spre a-și crea imaginea propriului trecut. Îndrăznesc să realizez o paralelă cu opera magna a lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut și cu celebra sa madlenă care aici devine firul narativ muzical. De asemenea, este de punctat măiestria cu care Krauze împletește discursul pianistic cu cel orchestral într-un dialog continuu din care instrumentul solist se îndepărtează în câteva rânduri spre a comenta muzical tema fragmentării memoriei. Nu pot decât să afirm cu bucurie că am asistat la un fascinant moment muzical în care am putut urmări și asculta compozitorul interpretându-și propria operă. Astfel, cred că am reușit cu toții să pătrundem cu mai multă precizie și acuitate sensurile pe care acesta și-a dorit să le reveleze. Parteneră de nădejde în toată această călătorie prin tulburătoarea lume a memoriei i-a fost, desigur, Marin Alsop care a ajutat atât în revelarea misterului lucrării, cât și în menținerea exemplară a balansului dintre vocea pianului și cea a orchestrei în acest continuu dialog muzical.

Programul serii a continuat cu superba Forward into Light de Sarah Kirkland Snider, o lucrare teribil de emoțională și emoționantă, într-o interpretare cu adevărat pasionantă din partea lui Marin Alsop care a părut în fiecare secundă cu totul cuprinsă de febrilitatea partiturii, aspect revelat prin amploarea și dramatismul gestului dirijoral. Compoziția autoarei americance a fost realizată ca o comandă pentru New York Philharmonic pentru a celebra centenarul ratificării celui de-al nouăsprezecelea amendament al Constituției Statelor Unite ale Americii, în care se recunoaște dreptul egal la vot al tuturor cetățenilor americani, indiferent de sex. Compoziția reflectă, așadar, din punct de vedere sonor curajul, dificultățile și triumful sufragetelor americane în lupta lor de a impune dreptul la vot al femeilor. Construcția partiturii este ingenioasă, intervențiile harpei fiind cu totul și cu totul remarcabile, scoțând la iveală forța feminină ascunsă în spatele unei delicatețe aparente, un aspect revelat mai ales în interpretarea din acest concert. Memorabile au fost, de asemenea, și intervențiile nenumărate ale percuției care punctează drumul deloc ușor al femeilor de la începutul sec al XX-lea, totul culminând într-un extatic, luminos și triumfător final.

După o scurtă pauză, concertul a continuat cu piesa Urban Ocean de Steven Mackey - o lucrare de o amplitudine sonoră și emoțională covârșitoare. Fiind o compoziție comandată de către „Aquarium of the Pacific” din Long Beach, California (așadar, o locație unde aglomerația urbană întâlnește imensitatea apei), Mackey a izbutit să surprindă muzical vastitatea oceanului, cu sonoritățile sale misterioase, profunde, împletindu-le de minune cu agitația și zgomotul urbane zilnice (momente în care face uz de ritmuri de jazz, amintind într-o oarecare măsură de compozițiile lui Bernstein, dar și de Mandarinul miraculos al lui Bartók). Intervin aici pentru a sublinia marca incontestabilă a acestei seri care, ca și în cazul acestei lucrări, este forța cu care Marin Alsop s-a aruncat în vâltoarea orchestrală, îmbinând-o cu energia și jovialitatea stilului său dirijoral. Revenind la piesa lui Steven Mackey, nu am putut să nu admir și împletirea țesăturilor muzicale oceanice cu cele urbane care reflectă uniunea dintre aceste două universuri, proprie tuturor orașelor aflate la marginea unei întinderi de apă atât de vaste și pline de lucruri ascunse.

Programul s-a încheiat apoteotic, dramatic și aproape extatic cu Clocks III de Doina Rotaru. O lucrare copleșitoare din punct de vedere sonor, dar și al mesajului transmis. Asemeni ceasurilor lui Dali curge timpul în compoziția Doinei Rotaru. De la micile ticăituri din introducere, căpătând tot mai multă carnalitate, Timpul se insinuează cât se poate de natural și de imens în liniile melodice din partitură. Compoziția aduce în prim-plan tragismul trecerii timpului. Marin Alsop înțelege demersul muzical al Doinei Rotaru și îi conferă o aură și mai puternică de mister și gravitate sonoră prin accentele pe care orchestra le capătă sub bagheta ei. Partitura îmbină sonorități aproape primordiale cu un fir muzical elevat și rafinat, în care se simt urme ale armoniilor de inspirație folclorică (o caracteristică a lucrărilor Doinei Rotaru). Îndrăznesc să afirm că a Doina Rotaru a reușit să picteze sonor de-a lungul întregii piese una dintre expresiile cele mai puternice din limba română: „ți-a sunat ceasul”, subliniind astfel iminența trecerii timpului din punct de vedere al existenței umane.

Închei această cronică și acest periplu prin lumea superbă a muzicii contemporane îndemnându-mi cititorii și pe toți cei care sunt în căutare de frumos să aibă curiozitatea atât de necesară pentru a descoperi lucruri noi, așa cum sunt aceste compoziții cu adevărat minunate și fascinante, dar și altele ca ele. Aveți încredere în creatorii de astăzi. Încă se creează muzică de calitate, care ascunde multe secrete și profunzimi ce abia așteaptă să fie descoperite. Îndrăzniți să mergeți la concerte de acest gen cu mintea și sufletul deschise și vă asigur că vă vor fi revelate momente de trăiri intense. Muzica contemporană este la fel de importantă și valoroasă ca și cea considerată deja clasică. În plus, ca și lucrările prezentate mai sus, conține o puternică doză de teatralitate și de filosofie care pot fi, într-adevăr, provocatoare, dar care oferă și satisfacții imense atunci când sunt descifrate, mai ales printr-o interpretare atât de reușită precum cea a Orchestrei Naționale Radio, aflată la un vârf artistic sub bagheta neobositei și inovatoarei Marin Alsop.

Credit foto: Andrada Pavel

0 Comments