De la răzbunare la pasiune în tălmăcire veristă. Teribila legendă a prințesei Turandot și sublima muzică pucciniană. „Turandot” cu Opera Națională Română din Timișoara la Bucharest Opera Festival, ediția a III-a – All Puccini Editio

Începutul secolului al XX-lea a însemnat o puternică deschidere a Europei față de culturile asiatice. Americani ajunși în Tokyo, stampe japoneze expuse în Europa, fascinația Orientului Îndepărtat începuse încetul cu încetul să pună stăpânire pe spiritul occidentalilor. Și este perfect de înțeles, căci China, Japonia și toate țările acelea de departe emană un mister și o frumusețe misterioasă aparte care întotdeauna au captat gândurile și interesul celor din afara lor.

Bineînțeles că în toată această febră orientală a intrat și lumea muzicii și a operei. Iar unul dintre cei mai pasionați compozitori pentru acea cultură uriașă și atât de diferită de a noastră a fost Puccini. Poate de aici provine și prietenia sa apropiată cu soția ambasadorului nipon în Italia, aspect ce i-a permis să asculte nenumărate înregistrări cu muzica din acea zonă. Astfel, descoperind acele acorduri și armonii în minor, cu acele tonalități și inflexiuni exotice, studiind-le și analizându-le structurile, maestrul de la Lucca a început să introducă din ce în ce mai des în partiturile sale pasaje mai scurte sau mai întinse din care răsună sonorități cu puternice influențe asiatice. Tot astfel a luat naștere una din cele mai emoționante povești ale teatrului liric - “Madama Butterfly”. Și tot astfel a încolțit în gândul lui Giacomo ideea creării unei opere care să încununeze toate operele. O creație care să fie măreață, legendară, puternică și pasională. Și iată cum a apărut ideea operei e “Turandot”, care avea să fie și ultima sa compoziție, neterminată căci a fost întreruptă de dispariția lui Puccini, dar la care acesta a ținut mai mult decât la orice altă creație a sa. Și pe bună dreptate, “Turandot” este o lucrare monumentală, nu ca întindere (un spectacol nu ține mai mult de 3 ore), dar ca structură muzicală, ca amplitudine sonoră și ca scară la care se desfășoară acțiunea. 

Astfel, Puccini a început să lucreze la această cea mai iubită operă a sa în 1920, după o întâlnire cu cei doi libretiști, Giuseppe Adami și Renato Simoni. Baza libretului avea să fie adaptarea făcută de Friedrich Schiller în 1801 a piesei de commedia dell’arte “Turandot” de Carlo Gozzi. Sursa de inspirație a acestor două opere dramatice este un basm persan care o are în centru pe prințesa persană (atenție, nu chinezoaică!) Turandokht (ceea ce în persana veche înseamnă “fiică a lui Turan”). Pas cu pas, partitura a crescut, libretul a fost alcătuit cu minuțiozitate, însă anul 1924 a oprit brusc orice fel de creație, căci maestrul născut la Lucca s-a stins din viață la Bruxelles în urma unui atac de cord. Opera fusese realizată complet până în punctul duetului final asupra căruia Puccini încă ezita din cauza textului. Cu toate acestea, Arturo Toscanini nu a lăsat ca acest ultim proiect al maestrului să dispară odată cu el și i-a încredințat finalizarea sa unui tânăr elev al lui Puccini, Franco Alfano (care avea să cunoască mai târziu el însuși succesul cu a sa operă “Cyrano”). Premiera a avut loc în 1926 și a cunoscut un succes imediat și răsunător. De atunci, “Turandot” a făcut înconjurul lumii și se află în repertoriul tuturor marilor case de operă din lume. Și în România ne-am bucurat și încă ne bucurăm de montări de referință cu acest cântec de lebădă al lui Puccini.

În Bucharest Opera Festival - All Puccini Edition nu avea, deci, cum să lipsească acest titlu care a fost adus de această dată de la Opera Națională Română din Timișoara. O montare mai veche în regia regretatului tenor și director al instituției bănățene, maestrul Corneliu Murgu și în scenografia lui Mario de Carlo (cel a cărui montare întreaga o avem la București). Cu toate că spațiul scenografic în sine este de o simplitate deconcertantă, reprezentând pe tot parcursul celor trei acte zidurile și poarta de la intrarea în palatul imperial, efectul de măreție este atins prin dimensiunile și înălțimea decorului. Totuși, cred că o diversificare a scenografiei s-ar fi impus în acesta operă monumentală. Poate că o regândire a acestei viziuni ar fi benefică pentru impresia totală asupra spectacolului. Compensează, însă, din plin costumele foarte detaliate, luxuriante, strălucitoare, colorate și adecvate atât subiectului, cât și ideii regizorale. Și aici voi face o paranteză pentru a explica puțin câteva aspecte care poate pe unii i-au derutat. În primul rând, am auzit nedumeriri în ceea ce privește costumele feminine din corul actului al II-lea, care aduceau foarte mult cu cele din spațiul occidental - mai exact cu rochii purtate în Renaștere în Italia. De asemenea, balerinele prezente în actul 1 și care reprezentau călăul și asistenții săi purtau un anumit tip de măști care, aparent, nu își aveau locul în China antică. Nu în ultimul rând, a existat un melanj de costume din Orient, dar nu neapărat aparținând Țării Surâsului. Pentru a aduce o lămurire culturală, țin să reamintesc faptul că sursa de bază a libretului nu este un basm chinez, ci unul persan (Turandokht este o prințesă persană în original, nicidecum chinezoaică), în timp ce un alt aspect crucial este faptul că libretiștii puccinieni s-au inspirat după piesa de commedia dell’arte “Prințesa Turandot” de Carlo Gozzi.

De aici rezultă faptul că este evident că regizorul Corneliu Murgu și scenograful Mario de Carlo și-au dorit inserarea unor trimiteri subtile la perioada în care Gozzi și-a realizat capodopera - rochiile de inspirație italiană, măștile de commedia dell’arte ale balerinelor - inserții care dau o savoare specială reprezentației. Nici cei trei miniștri, Ping, Pang și Pong nu scapă de această delicată reamintire a genului teatral italian. Machiajele lor stridente și colorate sunt o trimitere la cele trei personaje din originalul lui Gozzi - aceiași trei miniștri care acolo nu erau nicidecum chinezi, ci erau personaje de commedia: Tartaglia, Pantalone și Brighella. Deci, trei figuri comice ceea ce se poate observa și în opera lui Puccini, căci Ping, Pang și Pong sunt trioul care echilibrează cu mult umor haosul sângeros creat de cruda principesă.

---

Reprezentația din cadrul Bucharest Opera Festival a beneficiat, așa cum ne și așteptam, de o distribuție deosebită. Rolul titular i-a revenit unei obișnuite a scenei timișorene, soprana Dragana Radaković, solistă a operei din Belgrad. Cu o voce metalică, pătrunzătoare, poate nu cel mai cald și catifelat glas, dar cu o forță expresivă și cu o interpretare aparte, soprana din Serbia a oferit un portret scenic deosebit al principesei. Încă de la prima apariție fără nicio replică din actul 1, a demonstrat că este o credibilă Turandot, gesturile sale ferme, statură impozantă și privirile tăioase convingând publicul de caracterul dificil al unuia din cele mai ingrate personaje feminine din creația lui Giacomo Puccini. Bogdan Zahariea i-a fost partener în rolul prințului necunoscut Calaf. Una dintre cele mai dificile și complexe din punct de vedere vocal partituri din repertoriul acestui tip de glas, Calaf este o provocare pentru orice interpret. Dar iată ca Bogdan Zahariea, unul din soliștii de bază ai operei timișorene, a reușit să triumfe în această seară. Prezența sa scenică impunătoare, vocea amplă, sonoră, cu inflexiuni plăcute, dulci, acutele bine atacate au reușit să ducă pe culmile succesului acest foarte talentat tenor. În special, în tandem cu Dragana Radaković a realizat o scenă a ghicitorilor din actul al doilea așa cum se aștepta orice iubitor al acestei opere, în timp ce mult așteptata arie “Nessun dorma” a fost redată cu forță, pasiune și emoție.

Sclava Liu, una din cele mai duioase și frumoase personaje feminine pucciniene a fost întruchipată de Mihaela Marcu, o stea a liricii timișorene, românești și internaționale. De o frumusețe răpitoare, cu una din cele mai calde, dulci și pline voci de soprană, dar și cu un talent actoricesc deosebit (pe care i l-am putut vedea desfășurat anul trecut în “Bal la Savoy”, alături de Bogdan Zahariea), Mihaela Marcu a realizat cea mai frumoasă interpretare de Liu pe care am ascultat-o. De la prima arie, “Signore, ascolta”, unde pianissimele din acut au devenit o adevărată dantelă sonoră până la acea fermă, dramatică și sfâșietoare declarație de dragoste din “Tu, che di gel sei cinta”, soprana a fermecat publicul prin credibilitatea redării personajului, dar evident și prin vocea de aur prin care a smuls ropote de aplauze imediat după scena morții lui Liu (lucru rar petrecut în reprezentațiile cu această operă). Și dacă recunosc că mi-a scăpat și o lacrimă, cred că veți înțelege și mai bine frumusețea acestei interpretări care pentru mine va rămâne antologică. Bătrânul Timur, tatăl orb al lui Calaf, i-a fost încredințat lui Gelu Dobrea și mult m-am bucurat să îl revăd și să îl ascult iar pe acest bas cu o voce impresionant de profundă și sonoră pe care l-am admirat cu câțiva ani în urmă la Sala Radio, în teribilul rol al lui Fiesco, din “Simon Boccanegra”. Și în Timur, Gelu Dobrea și-a demonstrat calitățile vocale deosebite, în ciuda întinderii mici a rolului. Cu toate acestea a dovedit un joc scenic echilibrat prin care a redat bine lipsa vederii bătrânului rege, în timp ce în scena “Liu, Liu, sorgi”, glasul său a trădat o emoție profund umană. 

Cei trei miniștri ai lui Turandot, contrapunctul comic al spectacolului, au fost interpretați de George Proca, Cristian Bălășescu și Cosmin Ifrim. Cei trei au ieșit în evidență prin jocul scenic divers, plin de umor, asezonat cu giumbușlucuri gestuale și expresii faciale care mai de care mai simpatice. Pe baritonul George Proca îl ascult pentru prima oară, însă am fost impresionat de culoarea aparte a vocii, de un timbru catifelat, de un ambitus impresionant și iată ca îmi doresc astfel să îl urmăresc și în alte roluri, de mai mare întindere, poate chiar pe scena bucureșteană. Pe Cristian Bălășescu îl urmărisem deja în urmă cu un an în “Bal la Savoy”, unde m-a cucerit cu umorul său, cu lejeritatea cântului și cu bucuria cu care interpretează un rol. Toate aceste aspecte le-am regăsit și în portretul vocal-actoricesc pe care l-a oferit în rolul Pang. Nu în ultimul rând, pe Cosmin Ifrim îl știam și de pe scena bucureșteană, dar și din alte producții din țară. De data aceasta, l-am descoperit ca fiind un actor deosebit, căci până la a-l vedea în Pong, îl urmărisem doar în roluri sobre, serioase. Însă am descoperit că pe lângă glasul său cald și liric, are și o latură ludică, plăcându-i să joace și să se joace. Distribuția a fost completată de Mircea Dan Petcu (un interpret bine ales pentru rolul împăratului Altoum care, prin vocea sa, a caracterizat potrivit personajul), Marius Goșa (cu două apariții de remarcat în rolul Mandarinului), precum și balerinele Airi Hamada (Prințul Persiei) și Manuela Ardelean (Călăul), etalând grație, dar și fermitate a mișcărilor în aparițiile lor.

Corul Operei Naționale Române din Timișoara condus de Laura Mare a avut o prestație foarte bună, oferind o interpretare echilibrată si măreață, în același timp, a tuturor momentelor corale (și sunt destule!). Din păcate, regia foarte statică nu le-a permis o desfășurare scenică prea mare, cu toate că au reușit să se evidențieze și din punct de vedere al prezenței scenice. Coregrafia dansului călăului și a asistenților săi din primul act a fost inspirat realizată de Carmen Cojocaru. Din păcate, unul din principalii pioni muzicali ai serii a lăsat de dorit. E vorba de orchestră, un personaj atât de important într-o operă de calibrul acesta. Ansamblul în sine a sunat omogen, fără să existe accidente sonore. Însă bagheta lui Guido Mancusi nu a reușit să redea subtilitatea momentelor duioase, dar nici să pună în valoare vocile. Dimpotrivă, părea că în fiecare moment soliștii fac eforturi pentru a reuși să învingă sonoritățile exagerate venite din fosă. În loc să susțină cântăreții și corul, dirijorul părea că se află într-un concurs de forță sonoră cu cei de pe scenă, ceea ce a distrus multe momente dramatice sau de mare sensibilitate. Din păcate, acest aspect a vitregit reprezentația și nu a permis publicului să se bucure pe deplin de vocile artiștilor invitați.

Cu toate că nu a fost un triumf absolut, prezența operei timișorene este o bucurie binevenită de publicul bucureștean de fiecare dată, cu atât mai mult cu cât au prezentat una dintre operele lui Puccini preferată de mulți iubitori și cunoscători. Pe artiști nu putem decât să îi felicităm și să îi așteptăm cu nerăbdare și la următoarea ediție. Iar directorului Christian Rudik îi transmitem felicitări pentru că a reușit să mențină și să ridice chiar această instituție la un nivel calitativ european prin evenimentele și spectacolele pe care le desfășoară. 

---

BUCHAREST OPERA FESTIVAL 2024 – All Puccini edition

Ediția a III-a

Opera Națională Română Timișoara

Turandot 
de Giacomo Puccini

Regie artistică CORNELIU MURGU
Decoruri și costume MARIO DE CARLO
Concert maeştri OVIDIU RUSU, CORINA MURGU
Maestru de corL AURA MARE
Coregrafia CARMEN COJOCARU
Maeștri de balet OVIDIU MATEI IANCU, MANUELA ARDELEAN, ALIN RADU
Regia tehnică Lucian Boru
Sufleor Eugenia Gyuris
Pregătirea muzicală Angela Balici, Rareș Păltineanu, Irina Belea


Conducerea muzicală:  GUIDO MANCUSI  (invitat)

Distribuţia:

Principesa Turandot
DRAGANA RADAKOVIĆ (invitată)


Calaf
BOGDAN ZAHARIEA


Timur
GELU DOBREA


Liu
MIHAELA MARCU


Ping
GEORGE PROCA


Pang
CRISTIAN BĂLĂȘESCU


Pong
COSMIN IFRIM


Împăratul Altoum
MIRCEA DAN PETCU


Mandarinul
MARIUS GOȘA


Principele Persan
AIRI HAMADA


Călăul
MANUELA ARDELEAN


Corul, orchestra şi ansamblul de balet ale Operei Naţionale Române Timişoara


Eveniment desfășurat cu sprijinul Ambasadei Italiei, Institutului Cultural Italian, în colaborare cu Artexim  SUB EGIDA ANULUI PUCCINI ÎN ROMÂNIA.

Credit foto: Andrei Grigore