De la congresul vienez în Bucureștiul anului 2025. Premiera spectacolului-concert „Sânge vienez” la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”

Regele valsului – așa a fost supratitrat Johann Strauss Jr. încă din timpul vieții. Muzica sa trăiește și va supraviețui peste veacuri, alăturându-l astfel celor mai importante nume ale muzicii austriece: Haydn, Mozart, Beethoven, Brahms, Mahler și tizul său, Richard Strauss. Cine afirmă faptul că muzica lui Johann Strauss Jr ar trebui să fie privită cu superioritate pentru că ar fi superficială face o mare greșeală. Chiar dacă regele valsului nu are o creație simfonică atât de grandioasă și profundă precum a celor menționați mai devreme, totuși compozițiile sale pline de cantabilitate, de inventivitate (încă mă întreb cât geniu poți să ai încât să găsești atâtea resurse de melodii atât de diferite și diverse?!) au rămas în conștiința, sufletul și memoria afectivă a întregului public de pe mapamond. Mai mult, îndrăznesc să spun că, observându-mă pe mine însumi alături de alți iubitori de muzică pe care îi cunosc, opera straussiană a ajuns să facă parte într-o mare măsură din structura ADN-ului, pentru că întotdeauna am avut senzația că am ascultat anumite pasaje sau întregi piese din repertoriul lui Strauss cu mult înainte să le audiez pentru prima dată.

​Pe lângă aniversările altor mari compozitori, anul 2025 aduce cu sine și celebrarea a 200 de ani de la nașterea regelui valsului. Trebuie să subliniez cu tristețe faptul că nu am văzut aproape nicio instituție de muzică din România care să marcheze acest eveniment atât de important. Sau dacă au făcut-o, nu acordat atenția și nu au realizat promovarea cuvenită acestei sărbătoriri. Aproape toate filarmonicile din țară prezintă programe Șostakovici, Ravel (chiar puțin exagerat de mult în ceea ce privește acest compozitor), însă mai niciuna nu a avut pe afiș mai mult de un concert Strauss (asta în cazul cel mai fericit). Mi se pare inadmisibil ca acest uriaș compozitor de valsuri, polci, galopuri, dar mai ales operete să nu fie aniversat pe măsura talentului său și a moștenirii artistice lăsate în urmă. Cu amărăciune observ că nici măcar marele Festival Internațional „George Enescu” nu a considerat de cuviință să organizeze măcar un concert la Sala Palatului sau la Ateneu care să cuprindă un program exclusiv straussian. Totuși, bucuria vine tot de la București, unde singura instituție de spectacol care, iată, și-a amintit de importanța operei lui Johann Strauss Jr. este Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Desigur, ar fi fost o surpriză foarte neplăcută dacă nici măcar aceasta nu ar fi catadicsit să-i acorde compozitorului vienez importanța cuvenită. Din fericire, însă, opereta bucureșteană a construit chiar un mic festival în jurul numelui lui Strauss, programând o gală aniversară, o reprezentație a spectacolului „Voievodul țiganilor”, precum și două seri de premieră (cu două distribuții aproximativ diferite) ale spectacolului-concert „Sânge vienez”, după opereta omonimă realizată din compilații ale marilor compoziții straussiene de către Adolf Müller Jr. Știu că mulți dintre iubitorii operetei în formă clasică de spectacol au ridicat și vor ridica din sprânceană, ba chiar vor fi puțin scandalizați la auzul și observarea formei propuse de teatru, aceea de spectacol-concert. Doresc să calmez spiritele și să-i rog pe acești înfocați fani să se liniștească și să privească cu bucurie și optimism reincluderea în repertoriu a acestui titlu, chiar dacă a suferit de tăieturi muzicale, de lipsa corului și a baletului, precum și de lipsa unei scenografii și a unor costume ample. Țin cu tot dinadinsul să le reamintesc acestor spectatori fideli că traversăm o perioadă întunecată pentru cultura românească, în care ar trebui să fim bucuroși pentru simplul fapt că mai există o mică putere financiară de a prezenta un concert, darămite o montare întreagă. Pentru cei care sunt mai vocali decât de obicei, doresc să evidențiez costurile imense ale unui spectacol clasic de operetă, care include nu doar decoruri și costume deosebit de complexe, dar necesită și o desfășurare de forțe artistice care, în aceste momente de sărăcie (alt cuvânt nu pot și nu vreau să găsesc) în domeniul artei și a culturii, pur și simplu nu pot fi remunerate.

​Așadar, să privim cu bucurie noua premieră a Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” și să ne aplecăm asupra aspectelor pozitive ale acesteia. În primul rând, salut prezența regizorului Rareș Zaharia aflat la debutul său pe scena instituției menționate. Mai mult, nu pot să nu apreciez inventivitatea, ingeniozitatea cu care Rareș Zaharia a reușit să transforme ceea ce ar putut fi un simplu concert banal și, poate, plictisitor, într-o montare semi-staged realizată fără buget, apelând la elemente de decor sumare, dar bine puse în valoare, precum și la costume care au creat un tablou general încântător. Nu este deloc ușor să realizezi o mise-en-scene cu câteva scaune, câteva mese, un pian și o canapea empire, dar atunci când ai flerul necesar pentru acest gen de spectacol, dar și când beneficiezi de o distribuție de artiști foarte talentați, precum și de o traducere a textului absolut strălucitoare, nu poate rezulta decât o seară după care mulți spectatori au plecat cu zâmbetul pe buze. Pornind de la impecabila și încă foarte amuzanta și actuala traducere realizată în urmă cu aproape 40 de ani pentru reprezentațiile istorice de pe scena aceluiași teatru, Rareș Zaharia a brodat, alături de cei șase soliști, un spectacol care a reușit să scoată în evidență exact spiritul vienez care traversează atât această operetă, cât și toate celelalte lucrări scenice și muzicale ale lui Strauss. Am râs cu poftă observând anumite rezolvări regizorale ingenioase. Aș începe cu atitudinea Contesei Gabriela în timpul ariei din primul act în care, tulburată de aflarea veștilor despre amanta soțului ei, își cântă nostalgia plină de furie, recurgând chiar la un gest extrem cum este împrăștierea gazului prin casă și dorința de a da foc la căminul conjugal. Apoi, aș mai menționa și întreaga scenă dintre Joseph și Pepi, în care aceasta din urmă, sub influența bulelor de șampanie, își împodobește coafura cu o mână de trandafiri luați din glastra transformată într-o imensă cupă de șampanie. De asemenea, ceea ce iese în evidență este lejeritatea cu care a lucrat Rareș Zaharia, oferindu-le totodată artiștilor spațiul și libertatea de a se desfășura, de a improviza, aspecte atât de importante în construcția unui spectacol de operetă care trebuie să fie spumos și spumant, precum șampania care făcea ravagii printre nobilii vienezi prezenți la Congres.

Din punct de vedere al distribuției, nu pot decât să fiu admirativ față de fiecare solist în parte, căci au fost reuniți șase interpreți de marcă ai scenei de operetă bucureștene. Contesa Gabriela Zedlau, poate cel mai inteligent personaj al operetei, a fost interpretată cu grația-i obișnuită de Rodica Ștefan. Cu o voce pătrunzătoare de soprană lirică, solista a demonstrat încă o dată faptul că poate aborda o paletă largă de roluri dedicate vocii sale. Amplitudinea glasului, acutele bine atacate, timbrul încântător – duios în momentele cheie, seducătoare pe alocuri (mai ales în duetul cu premierul Vercingetorix, dar și plin de pasiune, foc și furie atunci când partitura i-o cere – au făcut parte din arsenalul vocal al Rodicăi Ștefan. În plus, pentru că vorbim totuși de un spectacol de operetă, unde actoria deține o parte importantă, interpretă a dat dovadă de o prezență scenică ce a emanat forță, determinare, jonglând lejer între stări de gelozie, ironie fină, dragoste pentru soțul infidel și blândețea iertării din final. Subliniez iarăși momentul ariei introductive a contesei, unde Rodica Ștefan a îmbinat de minune nostalgia revederii „cuibului” începutului căsniciei cu furia mocnită față de infidelitățile contelui. Danielei Bucșan i-a revenit fermecătorul rol al amantei contelui Zedlau, Franzi Cagliari (o italienizare prețioasă de tipul femeilor savante ale lui Molière a numelui său original Franziska Kagler – ce păcat că, din rațiuni de restrângere a spectacolului, a fost suprimat rolul foarte comic al tatălui acesteia, Kagler, patronul caruselului din Prater). Când jucăușă și alintată-seducătoare, când serioasă și geloasă, Franzi devine, în interpretarea tinerei soprane, un personaj multi-fațetat, foarte interesant și complex. O reală bucurie a fost să o descopăr pe Daniela Bucșan în acest rol foarte diferit de ceea ce a făcut până acum în spectacolele teatrulu, căci mi-a permis accesul la o latură diferită în care abordează atât actoricesc, cât și din punct de vedere vocal acest rol aparte. Duetele cu Eduard sau cu Joseph, ori momentele de ansamblu i-au permis Danielei Bucșan să-și etaleze glasul rotund, atacând acutele cu multă precizie și forță, rămânând totuși în sfera dulceții emisiei vocale. Cel de-al treilea personaj feminin al spectacolului, Pepi Pleininger, asistenta unei croitorii vieneze, a fost interpretat cu multă vervă, cu umor și nerv de către una din cele mai fascinante și talentate soliste ale operetei bucureștene – Gabriela Daha. Demnă urmașă a unor mari nume precum Vali Niculescu ori Constanța Câmpeanu, soprana care ne-a obișnuit deja cu abordările sale jucăușe și pline de farmec nu s-a lăsat mai prejos nici în acest rol, oferind o adevărată interpretare spumantă și primind urale și aplauze entuziaste din partea publicului încântat. Din punct de vedere vocal, Gabriela Daha nu încetează a mă uimi prin prospețimea vocii care se păstrează intactă de la un spectacol la altul, precum și prin naturalețea jocului. Nimic forțat, nimic șarjat, totul decurge firesc, de la tonul vocii, la gesturi și mișcarea scenică, indiferent de ce tip de moment interpretează – de la comic la dramatic. Pepi este prin definiție tipologia subretei, dar Gabriela Daha reușește să-i adauge cu mult mai mult decât atât. Personajul pe care îl construiește are ticuri verbale, are un debit al cuvintelor impresionant (marca unei tehnici de dicție de excepție), dar beneficiază și de veritabile momente de virtuozitate vocală pe care solista le realizează cu multă iscusință, cu talent, demonstrând și o exteriorizare puternică a emoțiilor.

​Partea masculină a distribuției s-a ridicat din plin la nivelul jumătății feminine. Astfel, am putut din nou să fiu absolut încântat și fascinat de vocea superbă a tânărului tenor George Vîrban, acest interpret cu o largă paletă interpretativă care mă bucur să văd că reușește să îmbine o carieră internațională din ce în ce mai strălucitoare cu multiple reveniri pe scena românească pe care nu o uită și față de care a rămas legat. Nu îl voi uita niciodată în acel Lenski tulburător de la opera bucureșteană, așa cum nu pot să îmi șterg din memorie nici impresionantele personaje create precum Eisenstein din „Liliacul”, Marco Polo din „Secretul lui Marco Polo” sau Mister X din „Prințesa Circului”. De data aceasta, George Vîrban a îmbrăcat fracul contelui Eduard Zedlau căruia i-a împrumutat din eleganța, grația și masculinitatea sa pregnante. Cât despre partea vocală, nu cred că există niciun dubiu asupra faptului că ne aflăm în fața unuia dintre importanții tenori europeni ai tinerei generații, aspect confirmat deja de angajamentele sale din câteva mari teatre lirice din afara României. Ceea ce a adus în plus a fost un tip de joc scenic pe care se vede că l-a deprins atât din experiențele de pe scenele din străinătate (un joc natural, cu accent pe rostirea firească, fără acea impostație ușor falsă cu care, poate, erau obișnuiți iubitorii operetei clasice), dar și din lucrul cu Rareș Zaharia, acest regizor de operă care știe într-adevăr să lucreze în detaliu cu fiecare interpret în parte. Urmează apoi falnica apariție scenică a lui Orest Pîslariu, acest deja veteran al operetei bucureștene, pe care mă bucur să-l descopăr într-un rol de compoziție cum este cel al premierului statului Reuss-Greiz-Schleiz, Vercingetorix (trebuie să recunosc faptul că transformarea numelui în traducerea românescă mi se pare lipsită de inspirație, numele din original, prințul Ypseim-Gindelbach, fiind mult mai potrivit, mai sonor și mai alambicat, creând un ridicol de limbaj mai accentuat). Basul a dovedit încă o dată că este un reprezentant de marcă al scenei lirice românești, izbutind să convingă publicul în acest simpatic și deloc facil rol. Pe lângă glasul amplu și profund cu care a impresionat atât în duetul cu contesa, cât și în numeroasele scene de ansamblu, Orest Pîslariu a demonstrat încă o dată că este și un actor de comedie desăvârșit, subliniind prin joc, prin modul de rostire al replicilor, prin pauzele bine dozate dintre acestea, caracterul pompos și ridicol al acestui prim ministru ramolit, dar plin de sine, în ciuda momentelor de haos pe care le stârnește propria sa confuzie mentală. Nu în ultimul rând, Valentino Tiron a completat acest sextet strălucitor de personaje straussiene. Deja actor societar al operetei bucureștene, Valentino Tiron continuă să rămână un punct de atracție pentru iubitorii acestui gen, realizând de fiecare dată nestemate de roluri comice, îmbinând calitățile actoricești indiscutabile (cu accent pe rolurile de caracter și de compoziție) cu un glas fermecător pe care știe să și-l pună în slujba fiecărui personaj interpretat. Așadar, și Joseph al său a căpătat culoare datorită spiritului și stilului ludice ale actorului-cântăreț, construindu-și momentele comice individuale, precum și pe cele alături de partenera sa, Gabriela Daha (alături de care are o chimie scenică aparte) cu multă atenție la cele mai mici detalii de mimică, gestică și intonație.

​O mențiune specială se îndreaptă spre maestrul Constantin Grigore, dirijorul spectacolului care a izbutit să umple spațiul nu foarte plin al scenei cu sonoritatea clară a orchestrei care a redat cu asupra de măsură farmecul și cantabilitatea celebrelor melodii ale lui Johann Strauss Jr. De altfel, pe Constantin Grigore îl urmăresc și îl admir de mult timp în calitate de dirijor al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, unde reușește de fiecare dată să pună în valoare nu doar ansamblul instrumental, ci și să evidențieze vocile soliștilor și evoluțiile artistice ale corului. În cazul spectacolului-concert „Sânge vienez”, austeritatea economică cu care se confruntă cultura românească, precum și întreaga țară, nu a permis nici prezența corului, nici pe cea a baletului pe scena teatrului, văduvind publicul de multe momente de ansamblu și de dans cu adevărat rafinate și impresionante. Totuși, fac apel la publicul iubitor al genului operetei să trateze această premieră cu respectul cuvenit și să aibă înțelegerea necesară față de eforturile evidente și indiscutabile pe care instituția le-a făcut și le face pentru a reuși, totuși, să prezinte spectatorilor titluri noi, îndrăgite și mult-așteptate. Orice alt tip de comentarii în această dificilă situație nu își au locul și rostul. Desigur că fiecare din noi se bucură în fața unei producții la scară mare a unui astfel de spectacol. În același timp, suntem în ingrata situație de a ne mulțumi chiar și cu aceste fărâme de frumusețe, drept pentru care îndemn pe fiecare dintre cei aflați în sala de spectacole să susțină artiștii Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” (și nu numai), mai ales în această perioadă neagră în care însăși existența lor este periclitată. Lăsați criticile și cârcotelile pentru momentele când aceste aspecte chiar vor avea un ecou. Acum, să ne îndreptăm energia spre sprijinul celor care ne oferă de fiecare dată atâta bucurie și încântare și să ne bucurăm chiar și de cele mai mici daruri oferite. Căci, cu teamă și durere o spun, nu se știe cât timp vom mai putea să avem această șansă.

---

Sânge vienez
operetă în trei acte
libretul: Viktor Léon și Leo Stein
muzica: aranjament și adaptare de Adolf Müller Jr. din lucrări de Johann Strauss Jr.

Dirijor: Constantin Grigore

Eduard: George Vîrban
Gabriela: Rodica Ștefan
Frantzi: Daniela Bucșan
Vercingetorix (Prim Ministru): Orest Pîslariu-Ranghilof
Pepi: Gabriela Daha
Josef: Valentino Tiron

Regia: Rareș Zaharia