Cerul înstelat deasupra noastră și legea muzicii din inimi. “Tosca” cu Teatrul Național de Operă și Balet “Oleg Danovski” din Constanța în Bucharest Opera Festival, ediția a III-a - All Puccini Edition

Teatrul de Operă și Balet “Oleg Danovski” din Constanța are, de ceva timp, o existență destul de vitregită din punct de vedere financiar din diverse motive mai mult sau mai puțin obiective. Ei bine, în ciuda acestui destin administrativ mai puțin luminos, instituția de la malul mării se zbate, se luptă și de fiecare dată își surprinde și își răsfață publicul cu titluri alese și diverse, cu spectacole realizate la un nivel artistic ridicat, având un colectiv deosebit, alcătuit din soliști talentați, cu dorința de a oferi iubitorilor de operă o experiență muzicală cât mai frumoasă și împlinită.

După ce în urmă cu trei ani teatrul constănțean a prezentat la București, în cadrul aceluiași festival “Les contes d’Hoffmann”, iar anul trecut a fost invitat cu superba producție cu “Les pêcheurs des perles”, iată ca ediția a treia a evenimentului i-a primit pe dobrogeni cu o montare nouă a operei “Tosca”, ce a avut premiera cu numai o săptămână înainte de reprezentația de la București. Toate cele trei spectacole amintite mai sus poartă inconfundabilă semnătura a unuia dintre cei mai inventivi și inovatori regizori de operă din România - Ștefan Munteanu. Un adevărat vizionar, un artist care vede lucrările muzicale pentru scenă din unghiuri la care foarte puțini sau nimeni până acum nu s-a gândit. Așa cum “Pescuitorii de perle” a surprins plăcut prin scenografia deosebit de sugestivă care umplea scena și prin acel final complet neașteptat, iată că și “Tosca” vine cu o propunere regizorală nouă pe care personal nu am mai întâlnit-o până acum. Ștefan Munteanu apelează la o idee cu totul nouă (din punctul meu de vedere) - aceea de “teatru în teatru”. Sau, în cazul acesta, de tablou în tablou. Cu alte cuvinte aproape întreaga acțiune a dramei pucciniene are loc în interiorul unei rame ce încadrează toată scena.

Vizual, sugestia este foarte puternică și dacă pe scenă de la “Oleg Danovski” această soluție a creat o adevărată experiență plăcută din toate punctele de vedere, din păcate scena operei bucureștene care are câteva puncte “moarte” din care sunetul nu străpunge sala, precum și pantalonii foarte mari și grei care au fost necesari pentru a încadra o producție atât de mică într-un spațiu atât de mare, a pus câteva probleme pur tehnice. Poate cea mai acută dintre acestea a fost înnăbușirea sonoră a multor pasaje importante din actual al doilea când sunetul emis de vocile soliștilor de pe scenă a fost înfrânat mult de toată această construcție adaptată unui spațiu impropriu. Sigur, aceste accidente fac parte dintr-un asemenea festival, atunci când producțiile invitate nu se pot adapta ideal la noul spațiu de reprezentație. În ceea ce privește ideile și rezolvările regizorale, însă, spectacolul a fost impecabil. Începând de la imensa pânză pe care Mario Cavaradossi pictează portretul marchizei Attavanti, trecând prin acea imagine din timpul “Te Deum-ului” în care cupola bisericii se învârte sugerând că diabolicul Scarpia răstoarnă și tulbură până și cel mai sfânt loc și încheind cu acea imagine din actul al treilea, în care o pânză de sârmă înconjoară esplanada Castelului Sant’Angelo simbolizând închisoarea, iar Îngerul explodează într-o mare de lumină și de stele, toate aceste elemente subliniază atenția la detalii și imaginația extraordinară a lui Ștefan Munteanu, acest creator de miracole scenice. Un mare plus a fost adus și de proiecțiile foarte bine gândite și realizate din punct de vedere tehnic ceea ce din nou evidențiază măiestria regizorului în arta sa în care reușește să îmbine tendințele clasice cu inovațiile contemporane și, prin aceasta, să creeze spectacole cu un puternic impact în rândul spectatorilor, chiar și al celor mai tineri.

Distribuția aleasă pentru reprezentația festivalieră cu “Tosca” a fost una cu totul deosebită. Nicoleta Ardelean, stea a liricii românești și internaționale, a îmbrăcat cu vocea sa caldă, amplă, sonoră acest rol titular creat pentru prima oară de o altă româncă celebră, Hariclea Darclée. Nicoleta Ardelean a adus, la rândul său, un farmec aparte și o notă personală acestui personaj atât de complex, tulburat și tulburător deopotrivă. Încă de la primele note rostite din afara scenei, “Mario! Mario! Mario!”, soprana a anunțat o seară foarte fastă din punct de vedere vocal. În duetele din primul act, atât în cel cu Cavaradossi, cât și în cel cu Scarpia, Nicoleta Ardelean și-a demonstrat versatilitatea glasului, cu un registru acut pătrunzător și totuși catifelat, dar și cu inflexiuni teribile de soprană dramatică, semn că a analizat cu asupra de măsură psihologia personajului și a redat-o potrivit din punct de vedere muzical. Ceea ce a impresionat și mai mult a fost naturalețea, firescul jocului actoricesc, eleganța și atitudinea maiestuoasă cu care a pășit în rol și cu care a abordat mișcarea scenică, precum și gesturile acestei dive mânate de iubire furibundă și gelozie extremă. În ceea ce privește mult așteptata arie, “Vissi d’arte”, scrisă special pentru și la rugămintea Haricleei Darclée, interpretarea Nicoletei Ardelean a fost ireproșabilă, sunetul glasului ei plutind pe deasupra tuturor precum într-o dantelă rafinată, în timp ce regia ingenioasă care a pus-o pe Tosca să iasă în afara cadrului scenic (amintind parcă introducerea ușor forțată a ariei de către Puccini, după încheierea compoziției) i-a permis o transmitere puternică a emoțiilor celor mai profunde.

Partenerul său de scenă i-a fost Răzvan Sărăru, unul din cei mai importanți prim-soliști ai operei din Constanța, dar și unul din însemnații tenori români actuali. Începând cu interpretarea plină de aplomb și în forță a ariei “Recondita armonia”, trecând apoi prin superbul duet cu Tosca și culminând cu strigătul “Vittoria, vittoria!”, urmat de melancolică arie “E lucevan la stelle”, Răzvan Săraru a dovedit, rând pe rând, că poate trece de la cel mai cald registru liric la cel mai triumfător tenor spinto, cu pasaje dramatice deosebite. Eleganță și blândețea care îl caracterizează pe artist au fost “împrumutate” și personajului, însă acestea au fost iscusit alternate cu momente de intensă trăire precum acel hohot de râs la auzul învingerii armatei napoleoniene sau întreaga scenă a torturii din același act 2. Glasul său s-a armonizat echilibrat și potrivit cu cel al Nicoletei Ardelean, creând împreună momente de mare rafinament și tandrețe, în ciuda dificultăților de acustică.

Nu în ultimul rând, personajul care încheie perfidul triunghi pasional al operei, maleficul și bigotul baron Vittelio Scarpia, șeful poliției romane, a beneficiat de vocea și interpretarea lui Daniel Pop. Cunoscându-l din perioada când, la ONB, realiza roluri precum Figaro sau Belcore din “Elixirul dragostei”, nu mică mi-a fost mirarea, dar nici plăcuta surpriză de a-l urmări în acest rol ingrat, atât din punct de vedere vocal, cât și actoricesc. Dacă muzical interpretarea sa a fost una de marcă (în special în “Te Deum”, unde a cutremurat sala cu glasul său puternic în registrul mediu și acut, dar și în a doua parte a actului al doilea), din punct de vedere al interpretării teatrale s-ar fi putut realiza o îmbunătățire a jocului scenic, adeseori prea rezervat și prea interiorizat. Sigur că ne putem gândi la Scarpia ca la un perfid care își pândește prada și își numără orele și minutele până când va ataca, însă și când o face, trebuie să existe o explozie dramatică uriașă pentru a elibera tensiunea pasională, chiar sexuală, pe care a adunat-o de-a lungul unui act. Așadar, în actul al doilea izbucnirea de dorință turbată în fața Toscăi, de violență cumplită și de sadism feroce față de Cavaradossi trebuie să fie mult mai puternice, mai bine evidențiate prin mișcări, prin gesturile mai mari, mai bruște, prin privirile cumplite aruncate divei încolțite. Cu toate acestea, m-am bucurat să îl urmăresc pe Daniel Pop creând un rol pe măsura vocii și talentului pe care le deține. Un rol pe care cu siguranță îl va dezvolta din ce în ce mai mult pe parcursul trecerii timpului.

Pe lângă cei trei protagoniști, mi-au atras atenția încă alți trei interpreți ai serii care, cu toate că au apariții episodice, au jucat roluri importante în desfășurarea acțiunii și și-au dovedit foarte bunele calități artistice. Încep cu Cristian Caragea, interpretul lui Cesare Angelotti, personajul din pricina căruia are loc toată cavalcadă de întâmplări dramatice. Cu un glas uriaș, care a cutremurat sala operei bucureștene, cu un joc actoricesc credibil (deși ușor prea dramatic și teatral prin pauzele și respirațiile întretăiate puțin exagerate de la început), solistul constănțean a rămas în memoria spectatorilor, unii din ei exprimându-și chiar speranța de a-l urmări în rolul lui Scarpia. Așadar, îi dorim succes. Un al doilea interpret remarcabil al serii a fost Orest Pîslariu. Deja binecunoscut publicului bucureștean din spectacolele Teatrului Național de Operetă și Musical “Ion Dacian” din București, acesta a impresionat din nou, de data asta în rolul Sacristanului, prin vocea sa profundă, cu un registru grav foarte sonor, dar și prin talentul său actoricesc indiscutabil pe care îl etalează cu ocazia fiecărui rol, fie el comic sau dramatic. Ca de obicei, o plăcere să îl asculți și să-l urmărești pe scenă. De asemenea, un al treilea solist al serii care a bucurat auzul publicului a fost Adrian Pîrlea, interpretul rolului Temnicerului. În ciuda rolului de mică întindere, dar important în economia spectacolului, tânărul bariton a demonstrat iar că are una din cele mai frumoase, calde și sonore voci din teatrul liric constănțean. Deși încă la început de drum, are deja câteva roluri mai importante la activ și sperăm ca de acum înainte să îl putem urmări și aplauda la București și nu numai în spectacole în care să-și pună în valoare vocea și talentul actoricesc deosebit, aspect care s-a putut observa și în interpretarea asumată a acestui soldat-funcționar care are datoria de a-l preda pe Cavaradossi plutonului de execuție.

Corul Teatrului de Operă și Balet “Oleg Danovski” din Constanța condus de maestrul Adrian Stanache a avut o prestație la înălțimea așteptărilor, în special în momentul său de glorie, “Te Deum”-ul care încheie actul întâi al operei și in care ansamblul vocal a strălucit, în ciuda numărului mai restrâns de membri, aspect care nu a știrbit frumusețea și măreția acestui fragment. Cât despre orchestra instituției, ca la fiecare prezență în Bucharest Opera Festival, a avut un sunet amplu, omogen, maestrul Tiberiu Oprea reușind să redea cele mai fine și subtile detalii, împletindu-le cu dramatismul atât de necesar acestei opere mărețe create de geniul maestrului de la Lucca.

Iată, așadar, încheierea dramatică și în forță a unui eveniment cu adevărat special și deosebit, Bucharest Opera Festival care în acest an l-a omagiat și l-a celebrat pe Giacomo Puccini timp de 10 zile prin zece spectacole cu 10 dintre cele 13 opere ale sale. În speranța că am reușit să creez un portret de ansamblu cât mai complet al acestei manifestări culturale de amploare, vă invit să continuați să mergeți la spectacole, să vă bucurați de artă în toate formele ei și să-i citiți, măcar din când, si pe criticii de specialitate spre a fi la curent cu cât mai multe păreri și idei mai mult sau mai puțin diverse.

---

BUCHAREST OPERA FESTIVAL 2024 – All Puccini edition
Ediția a III-a


Teatrul Național de Operă și Balet “Oleg Danovski” Constanța

Tosca
de Giacomo Puccini

Regia, decoruri și light design - Ștefan Munteanu
Maestru de cor - Adrian Stanache

Dirijor: Tiberiu Dragoș Oprea

Distribuție:

Floria Tosca
Nicoleta Ardelean

Mario Cavaradossi
Răzvan Săraru

Scarpia
Daniel Pop

Cesare Angelotti
Cristian Caragea

Sacrestano
Orest Pîslariu

Spoletta
Adrian Clinciu

Sciarrone
Iulian Bratu

Un carceriere
Adrian Pirlea

Un pastore
Mihaela Ionescu

Credit foto: Andrei Grigore