Boema pariziană și verismul italian. “La Bohème” cu Opera Națională Română din Iași la Bucharest Opera Festival, ediția a III-a - All Puccini Edition

Am spus deja în câteva dintre cronicile mele trecute că muzica lui Puccini este cea mai apropiată de sufletul spectatorului și iubitorului de muzică de azi. Compozițiile sale sunt de o modernitate indiscutabilă, fiecare partitură reușind să atingă pe oricine, indiferent de gradul de imersiune în lumea operei. De asemenea, o contribuție importantă o au și libretele și poveștile originale de la care acestea pornesc.

Doi astfel de libretiști care au constituit echipa de bază a creațiilor lui Giacomo Puccini au fost Giuseppe Giacosa și Luigi Ilica. Acest tandem de literați au fost cei care au lucrat la cele mai mari succese ale maestrului de la Lucca - “Manon Lescaut”, “Tosca”, “Madama Butterfly” și “La Bohème”. Despre aceasta din urmă voi vorbi astăzi, căci ea reprezintă cea de-a șasea seară a Bucharest Opera Festival, ediția a III-a, All Puccini Edition, de la Opera Națională din București.

Giacosa și Ilica și-au bazat strălucitul libret al căror versuri italiene răsună în memoria iubitorilor de operă datorită șlagărelor pucciniene pe unul dintre cele mai însemnate romane franceze ale secolului al XIX-lea, “Scènes de la vie de bohème” de Henri Murger. O lucrare publicată în 1851, nu este un roman în adevăratul sens al cuvântului, ci o culegere de povestioare care sunt legate toate de același fir - viața tinerilor artiști și a boemei pariziene din Cartierul Latin. Poate tocmai această structură frântă i-a atras pe cei doi poeți italieni, dar și pe Puccini, care au compus o operă constituită nu din patru acte, ci din patru tablouri sau scene (opera in quattro quadri). Poate paradoxal, tocmai această fragmentare, atât a romanului, cât și a operei le fac pe cele două creații să fie mai interesante, intriga să se desfășoare într-un ritm mai alert, personajele să poată fi analizate și privite din mai multe unghiuri, dându-le profunzimi și complexitate prin punerea lor în diverse situații. “La Bohème” nu este o operă lungă ca întindere temporală, însă are un impact emoțional enorm asupra oricărui ascultător și privitor prin povestea care îmbină în mod genial umorul cu tragedia (aspecte relevate ireproșabil de muzica ingenioasă a lui Puccini), prin melodicitatea ariilor și momentelor de ansamblu care au devenit deja parte a unui subconștient cultural comun (vorbim aici de așa-numitele șlagăre precum “Che gelida manina”, “Si, mi chiamano Mimi” ori valsul Musettei).

Și când această bijuterie a lui Puccini beneficiază și de o montare strălucită, nu poate rezulta decât un spectacol reușit, așa cum este și cazul celui prezentat de Opera Națională Română din Iași. În viziunea celebrului regizor român Niky Wolcz, boema pariziană pare a se transfera în America anilor ‘80 datorită decorurilor care umplu scenă ale lui Helmut Stürmer și a costumelor foarte bine realizate care caracterizează foarte bine personajele ale Liei Manțoc. De altfel, cei doi nu sunt la prima colaborare și de fiecare dată când au lucrat împreună au oferit creații vizuale memorabile. Ceea ce mi-a amintit în mod special de atmosfera artistică a New York-ului anilor ‘80-‘90 a fost spațiul scenografic din actele 1 și 4, acel studio imens în care cei patru tineri își duc viețile boeme, lipsite de griji și responsabilități. Pereții mâzgăliți cu diverse desene realizate probabil de pictorul Marcello, atmosfera ușor gri a camerei, însuflețită de artiștii care o locuiesc - toate acestea sunt parcă desprinse dintr-o reprezentație cu “Rent” (de altfel, acest musical este inspirat de opera lui Puccini). Faptul că Nicky Wolcz a adus acțiunea în perioada actuală subliniază universalitatea în timp și spațiu a poveștii și a muzicii, precum și modernitatea acestora. Cine oare nu se poate identifica cu protagoniștii acestei opere, atât de tineri, de iresponsabili, așa cum am fost toți în anii studenției? Pentru că “La Bohème” de la operă ieșeană exact asta este - un frumos și sensibil imn dedicat tinereții, iubirii și anilor acelora care au trecut, dar care vor rămâne mereu încuiați în sufletele tuturor.

Adăugați acestei montări care dă clasă celei aflate în repertoriul operei bucureștene (care fie vorba între noi este învechită, prăfuită și lipsită de orice fel de emoție vizuală și scenică) o distribuție de soliști tineri, plini de pasiune și de trăiri scenice intense și veți avea parte de una din cele mai vii, credibile și emoționante seri de operă. Astfel, Ana Maria Donose este cea care i-a dat viață delicatei Lucia, cunoscută sub numele de Mimi. În ciuda detractorilor, apariția sa în pantaloni scurți de piele, cu un pulovăr roșu legat de gât și cizme tot de piele până la genunchi este cu adevărat fascinantă și fermecătoare și se potrivește perfect cu ideea regizorală. Cine a spus că o tânără studentă de astăzi nu ar putea să își ocupe timpul brodând flori ca să se întrețină? Așadar, încă de la prima apariție, soprana a frapat plăcut prin naturalețea jocului, prin asumarea trăirilor personajului, toate acestea fiind reflectate cu asupra de măsură și în interpretarea vocală. Cu o emisie clară și pătrunzătoarea, glasul Anei Maria Donose a strălucit prin inflexiunile cristaline, prin acele pianissime de mare efect pe care le-a demonstrat în cele două arii și în duetul final. În plus, ceea ce această frumoasă și foarte talentată solista ieșeană reușește de fiecare dată este să transmită din plin emoția personajelor trecute prin filtrul personal și, astfel, mărind efectul care ajunge la public. Partener i-a fost excelentul tenor Florin Guzgă, un adevărat super star nu doar al ONRI, ci al tuturor marilor scene de operă din țară. Pe bună dreptate este unul din cei mai bine cotați și căutați reprezentanți ai tipologiei sale vocale, căci este unul din acei tenori cu un glas catifelat, dulce, fără asprimi sau nuanțe metalice, fără stridențe în acut și cu un foarte mare talent actoricesc deopotrivă. Frumusețea vocii sale s-a reflectat în superba arie “Che gelida manina”, iar jocul scenic de-a lungul celor patru acte a permis publicului să descopere un tânăr poet ale cărui talent și pasiune de viață se întrepătrund spre a dezvălui un caracter plăcut, cu mult umor și cu o latură melancolică. Nici duetul “O soave fanciulla” nu a dezamăgit, armonizându-se în mod deosebit cu partenera sa, Ana Maria Donose.

Cuplul cu tentă comică a fost alcătuit din baritonul Alexandru Constantin și soprana Cristina Grigoraș. După debutul frumos cu o seară în urmă în rolul lui Sharpless din “Madama Butterfly”, Alexandru Constantin s-a dezlănțuit din toate punctele de vedere în creionarea pictorului Marcello, acest personaj care îi vine mănușă într-un spectacol pe care îl cunoaște bine. De la primele note și versuri (“Questo Mar Rosso”), trecând prin cvartetul din actul al treilea, apoi prin superbul duet “O, Mimi tu piu non torni” cu Florin Guzgă și până la ultimul strigăt, “Coraggio!”, tânărul bariton a demonstrat încă o dată cu câtă naturalețe și dedicare se oferă rolului. Adaug la acestea și contextul modern și viu al montării care i-a permis giumbușlucuri scenice pe care le-a redat cu credibilitate spre a vă oferi o imagine completă a unei interpretări aparte. În tandem cu el, soprana Cristina Grigoraș a fost una din cele mai seducătoare, simpatice și vivace Musette. Apariția sa intempestivă care face furori în actul al doilea a fost urmată de o redare strălucitoare a valsului Musettei, acel “Quando m’en vo” prin care Cristina Grigoraș și-a expus toate calitățile vocale, încântând publicul cu dulceața glasului său, dar și cu caracterul lasciv și șugubăț cu care a flirtat cu Marcello al lui Alexandru Constantin. De altfel, acest cuplu scenic a scos în evidență chimia dintre cei doi cântăreți care și-au folosit la maxim resursele actoricești, precum și pe cele muzicale.

Cvartetul de tineri artiști din mansardă pariziană devenită studio new yorkez a fost completat de doi tineri bași ai operei ieșene. Muzicianul pus pe pozne și mereu glumeț Schaunard a fost întruchipat de Andrei Yvan, unul din cei mai complecși și interesanți soliști de la Iași, pe care l-am admirat anul trecut în rolul baronului Zeta din “Văduva Veselă” și care acum iată că abordează cu aceeași lejeritate vocală un rol puccinian deloc facil. Încă de la prima sa scenă și intrare, “Legna, sigari” și până la acea ultimă replică “Marcello, e spirata!”, Andrei Yvan a trecut cu atâta ușurință de la registrul comic la cel dramatic încât te întrebi unde rezidă toate aceste resurse interpretative deosebite. Alături de el s-a aflat Teodor Busnea, un tânăr solist pe care am avut bucuria să îl descopăr acum pentru prima oară, prin intermediul personajului Colline, unul din cele mai lirice roluri de bas compuse. Vocea pătrunzătoare cu gravele profunde și sonore, corectitudinea dicției și a emisiei, precum și forța cu care a transmis emoția studentului la filosofie (în special în celebra și frumoasa arie a paltonului, “Vecchia zimarra”) a smuls publicului aplauze entuziaste și, pe alocuri, și câte o lacrimă.

Distribuția spectacolului a fost întregită de Ștefan Linu (o foarte bună dublă interpretare actoricească și muzicală comică în Benoit și Alcindoro), Adrian Ionescu (frumoasă portretizare scenică și vocală a vânzătorului de jucării Parpignol), Victor Zaharia (Sergentul) și Ovidiu Manolache (Vameșul) - ambii cu prezență scenică și intervenții vocale corecte și potrivite în tabloul întregului spectacol. Corul Operei Naționale Române din Iași condus de Manuel Giugula s-a ridicat la nivelul așteptărilor, ba chiar le-a depășit demonstrând că este un ansamblu de marca la nivel național, asemeni și Corului de copii al aceleiași instituții, condus de Raluca Zaharia, care a sunat foarte omogen, legat, amplu. Imaginea de ansamblu a acestei montări cu totul deosebite a lui Niky Wolcz a fost împlinită de numeroasa figurație constituită din câțiva dintre talentații balerini ai operei ieșene care, prin jocul scenic și pantomimă au contribuit la crearea atmosferei din cel de-al doilea și al treilea act.

Dar ce ar însemna o operă fără muzică în sine, deci fără orchestră? Și de această dată, orchestra Operei Naționale Române din Iași și-a dovedit măiestria prin omogenitatea sunetelor, prin execuția corecta și curată a partiturii, cu un adaos din plin de strălucire sonoră. Maestrul David Crescenzi, acest fin și profund cunoscător al repertoriului de operă italiană, acest vrăjitor al baghetei care reușește de fiecare dată să scoată la suprafață tot ce este mai ascuns și mai necunoscut într-o creație muzicală pe care credem că o cunoaștem a fost pentru a doua oară prezent la pupitrul dirijoral, după succesul indiscutabil cu “La Fanciulla del West”, din deschiderea festivalului.

---

LA BOHÈME
De Giacomo Puccini
Libretul: Giuseppe Giacosa și Luigi Illica

Opera Națională Română Iași

Decor Helmut Stürmer (Germania)
Costume Lia Manțoc
Dirijor cor Manuel Giugula
Dirijor cor copii Raluca Zaharia
Asistenți regie Cristi Avram, Ioana Antoci, Miruna Hriscu
Coordonator coregrafic Cristina Todi
Pregătire muzicală Adina Alupei, Simona Gâdei, Alina Andriuțî-Shemchuk, Mădălina Pancu
Sufleori Antonia Cucerenco, Emil-Octav Ambrosă
Regie tehnică Alin Neștian, Alex Constantin, Dorina Cotorobai

Distribuție:
Dirijor: David Crescenzi

Mimì
Ana Maria Donose
Rodolfo
Florin Guzgă
Marcello
Alexandru Constantin
Schaunard
Andrei Yvan
Colline
Teodor Busnea
Musetta
Cristina Grigoraș
Monsieur Benoît / Alcindoro
Ștefan Linu
Parpignol
Adrian Ionescu
Sergentul
Victor Zaharia
Vameșul
Ovidiu Manolache
Cu participarea Orchestrei, Corului și Corului de Copii al Operei Naționale Române Iași

Credit foto: Andrei Grigore