Amintirea unui vis muzical tomnatec – Concertul de deschidere al Festivalului Internațional „George Enescu”, ediția 2025

Anul 2025 a reprezentat, pentru mine, o reîntoarcere în fascinanta lume a muzicii clasice, fie simfonice, fie camerale, fie de operă, prin întâlnirile sau reîntâlnirile cu unele din cele mai mari și importante ansambluri orchestrale din lume, cu unii din cei mai apreciați și căutați soliști ai momentului, toți aceștia reunindu-se la București timp de aproape o lună sub acoperișul artistic imens al Festivalului Internațional „George Enescu”. Maestrul Cristian Măcelaru s-a aflat din nou la conducere artistică a acestui eveniment de marcă al lumii muzicale și culturale românești, reușind să construiască alături de echipa Artexim un program impresionant. Astfel, timp de mai bine de trei săptămâni, am fost mândri de transformarea Bucureștiului într-o mare metropolă a muzicii culte de cea mai înaltă calitate.

​Concertul de deschidere a adus în fața publicului Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu”, la pupitru aflându-se însuși maestrul Cristian Măcelaru. Seara a debutat cu Concertul pentru orchestră de Dan Dediu, o compoziție comandată special pentru această ediție a festivalului, o lucrare ce s-a dovedit a fi o călătorie sonoră captivantă. Compozitorul reușește, prin îmbinarea armoniilor și motivelor, să amintească subtil de filonul enescian, într-un mod care îi onorează atât pe Enescu, cât și propria lui viziune. Ludicul specific lui Dan Dediu (pe care l-am admirat în mod deosebit în operele sale „O scrisoare pierdută” și „D’ale carnavalului”, de la Opera Națională București) se împletește, pe alocuri, cu o ușoară melancolie, conferind o identitate aparte fiecărui compartiment orchestral. Sub bagheta inspirată a lui Cristian Măcelaru, întreg ansamblul s-a articulat sonor excelent, punând în valoare, într-o manieră echilibrată, jocul de culori și tensiuni. În special în partea a doua a concertului, dramatismul a crescut gradat, culminând într-un „tutti” entuziast, susținut de percuție și alămuri, ce au imprimat un avânt captivant.

​Al doilea moment deosebit al serii a fost Concertul pentru vioară și orchestră de Aram Haciaturian, a cărui notă energică și strălucitoare a fost amplificată de prezența scenică fermecătoare și neconvențională a violonistului Nemanja Radulović. Solistul a vorbit chiar la conferința de presă de deschidere a festivalului despre libertatea pe care o caută în interpretare, iar acest principiu s-a resimțit încă din primele măsuri. Pasajele de virtuozitate din prima parte au fost abordate cu un tușeu distinct, echilibrat, arătând o expresivitate în care pauzele au devenit ele însele un limbaj muzical aparte. Am remarcat felul în care Măcelaru a știut să evite orice coliziune sonoră între vioară și orchestră, participând cu finețe la dialogul artistic, iar cadența solistului – cu momente de tăcere încărcate de tensiune și emoție – s-a dovedit a fi mai captivantă, pentru mine, decât însăși varianta celebră a lui Oistrakh. În mișcarea a doua, melancolia și lirismul concertului au ieșit la suprafață: vioara a împărtășit nostalgii profunde cu orchestra, reînviind accentele patetice ale partiturii, într-un echilibru sonor ce amintește de lamento-ul din baletul „Spartacus”. În finalul energic din partea a treia, Nemanja revine la acea libertate a interpretării, oferind un adevărat spectacol vizual și sonor, în care orchestra, condusă cu siguranță de Cristian Măcelaru, îl urmează cu entuziasm. Remarcabil a fost dialogul cu harpa și flautul, un moment plin de eleganță și culoare, ce a pus în evidență calitățile fiecărui instrumentist.

​„Poema română” de George Enescu a încheiat programul într-o atmosferă poetico-reflexivă, pregătită de cuvintele rostite la început cu eleganța-i și forța-i deosebite de Marius Bodochi. Recitarea acestuia a redat gândurile și trăirile lui Enescu conturând un veritabil portret sonor și ideatic: „Viața e un vis și visul e toată viața mea”, „În artă progresezi foarte, foarte încet”, „Originalitatea se întâmplă doar atunci când nu este căutată”, „Scrie muzică, nu despre muzică”, „Fă-ți meșteșugul în tăcere”. Aceste reflecții au oferit un cadru intim și profund, iar mai apoi, în timpul Poemei, efectul corului murmurând din culise, dublat de regia multimedia, au sporit senzația unei rememorări – parcă însuși Enescu matur își retrăiește copilăria. Intervențiile orchestrale, când tumultuoase, când delicate, au fost animate de o gestică dirijorală plină de sensibilitate și hotărâre deopotrivă, Cristian Măcelaru arătând cât de organic poate rezona o orchestră românească cu marele ei compozitor național. Transmutațiile între pasajele furtunoase și secvențele de factură folclorică au curs firesc, completate de planurile melancolice desprinse aproape din taina unor doine. În final, expresivitatea corporală a dirijorului a demonstrat încă o dată că, atunci când acesta își pune întreaga ființă în slujba muzicii, forța emoțională a partiturii transcende acel al patrulea zid dintre orchestră și public. A fost o seară completă, în care cele trei lumi muzicale – Dediu, Haciaturian și Enescu – s-au întâlnit sub semnul unei comuniuni artistice desăvârșite.

Credite foto: Alex Damian și Andrada Pavel