Tinerețe, energie și bucuria unui spectacol shakespearian fresh

În ultimul timp, de fiecare dată când ies dintr-o sală de spectacole, ajung să mă întreb ce mai înseamnă meseria de critic de teatru, cât de relevanță mai e în ziua de azi. Și, mai ales, ajung să-mi spun că noi, teatrologii, am cam uitat că spectacolele sunt făcute pentru (și aici voi folosi un clișeu din ăla care multora nu le place) Măria sa, Publicul. Dar tocmai această expresie atât de uzitată încât și-a pierdut înțelesul ar trebui, cred, să ne aducă aminte că regizorii nu creează spectacole pentru specialiști. Că actorii își dezgolesc sufletul pe scenă nu pentru critici și istorici de teatru, ci pentru omul care vine la teatru ca să găsească o alinare sau un răspuns sau, pur și simplu, entertainment. Da, divertisment - teatrul are și această dimensiune. Și am mai ajuns și la concluzia că nu e bine nici să te iei prea în serios încât să devii rigid, să gândești și să analizezi totul numai după niște șabloane pe care le înveți în școală. Ne-am pierdut, așadar, bucuria descoperirii unui spectacol, ne-am pierdut autenticitatea, sinceritatea și prospețimea de a vedea teatru. Și uneori tindem să ne ancorăm singuri în mâlul unui unor teorii fade, searbede, din care poate rezulta doar o constantă enervare a noastră înșine de fiecare dată când vedem ceva care nu intră în canonul propriu. Da, cred că un adevărat critic de teatru contemporan trebuie să țină cont și de trendurile sociale, și de publicul în continuă schimbare, complet eterogen, trebuie să nu facă rabat de la calitate, dar totuși trebuie să abordeze o gândire și o privire analitică de tipul “out-of-the-box”, altfel riscă să devină anost, ba chiar să disprețuiască părerile oneste ale spectatorilor care pășesc în sala de teatru ca să primească de acolo bucurie, energie, frumusețe și accesul către o lume care să-i desprindă de realitățile crude ale existenței.

Toate aceste gânduri m-au invadat aseară, la finalul spectacolului “Romeo și Julieta” de la Bulandra, în regia lui Eugen Gyemant. O montare care cu siguranță nu e perfectă, care poate are și momente mai puțin strălucite, dar care știu sigur că a reușit să-mi ofere șansa de a urmări o trupă închegată de artiști foarte buni, de a (re)descoperi câțiva tineri reprezentanți ai noii generații de actori și care mi-a prilejuit și bucuria de a urmări o mizanscena fresh, energică, tânăra a unei piese atât de canonice și de clasicizate încât a devenit poate chiar plictisitoare pentru mulți dintre noi. E foarte greu pentru o echipă artistică să aducă în fața publicului un spectacol pe un text a cărui desfășurare și deznodământ le cunoaște aproape orice om care a trecut prin școală și care a văzut măcar o ecranizare a acestei bijuterii shakespeariene. Cu atât mai mult, am apreciat munca de echipă (deși muncă e greșit spus, în condițiile în care toți cei de pe scenă fac totul cu o pasiune greu de expus în cuvinte) și rezultatul final pe care în mod curajos și asumat l-au prezentat cu mândrie și succes unei săli care ar fi trebuit să fie arhiplină (dar despre acest aspect altădată).

Propunerea lui Eugen Gyemant transportă acțiunea într-o perioadă suspendată undeva între trecut, prezent și viitor. Spațiul scenografic impresionant realizat cu meticulozitate și inspirație de Nina Brumusila, costumele deosebite ale Mariei Miu și lighting și motion design-ul semnate de Florin Manu, respectiv Irina Bako, plasează drama tinerilor îndrăgostiți într-un oraș atemporal, presărat cu ruine romane antice, o lume aflată în descompunere din pricina absurdului război civil care zguduie din temelii cetatea (zguduire sugerată subtil încă de la intrarea publicului în sală de zgomotul de fundal ce imită un continuu cutremur - bravo pentru sunet Vlad Stan și Andrei Amariei). Tinerii Montague și Capulet își desfășoară luptele zilnice (foarte bine punctată și construită mișcarea scenică) printre busturi de senatori români, coloane frânte, bucăți de zid sparte care, la o adică, pot deveni ele însele arme împotriva dușmanului (de subliniat că însuși Romeo folosește un astfel de fragment pentru a curma viața lui Tybalt). Este o lume decăzută care se autodistruge și, prin acest aspect, regizorul reușește să aducă în prim plan tematica principală a textului, care nu este nicidecum dragostea, ci violența și războiul dintre cele două familii. Iubirea dintre inocenții copii ai celor două dinastii veroneze vine, însă, pentru a îndulci ura care domină scena și Eugen izbutește să o transforme în acea lumină caldă și blândă care va conduce acțiunea spre consecințele tragice. Ceea ce a încercat, însă, în plus este să creeze o tensiune dramatică care să crească și să alcătuiască un cadru ce ar putea duce la un deznodământ poate diferit decât cel pe care îl cunoaștem. Sigur că morțile prezente în textul shakespearian se întâmplă și aici, însă toate par a fi doar un mecanism teatral, un vehicul pentru a împinge înainte acțiunea și pentru a motiva gesturile celor doi îndrăgostiți. Foarte interesant acest aspect, căci deși războiul dintre Capulet si Montague pare a fi motorul spectacolului, el se dovedește a fi, de fapt, necesitatea dramatică pentru povestea Julietei și a lui Romeo.

Pentru a reveni la reprezentarea scenică a acestor finaluri tragice ale personajelor, vreau să punctez stilul foarte exterior și sugestiv, metaforic chiar, prin care s-a ales transpunerea morților - un ingenios artificiu care a făcut ca aceste momente să evite un patetism inutil, dar care să și sugereze transcendența sufletească a fiecăruia. Astfel, Mercuțio este înjunghiat de Tybalt chiar pe sub mâna lui Romeo, actorul mânjindu-se cu sânge “la vedere”; Tybalt însuși este adus în cripta și spălat de Lady Capulet și de Doică de parcă ar fi un Iisus depus în mormânt; “somnul” Julietei (așa cum îl numește Gounod în opera sa) și monologul final al lui Romeo este un moment construit în jurul apariției lui Tybalt și al lui Paris; iar scena ultimă, imaginea cu care se încheie spectacolul a fost expusă de regizor exact în continuarea ideii sale de a prezenta un posibil final optimist și diferit de cel cunoscut, o încheiere alternativă și o rază care poate crea și în fiecare spectator speranța unui viitor mai puțin întunecat. Un punct în plus îl constituie, în viziunea lui Eugen, alegerea jocului în semi-arenă, cu spectatorii aflați pe trei laturi, actorii jucând cu ei, având aparté-uri, confesându-se acestora și creând senzația unui spectacol de tip elisabetan, ceea ce ajută auditoriul să participe mai activ la acțiunea scenică. Cu toate că în programul de sală, Eugen Gyemant declară că “Romeo și Julieta” nu mai vorbește neapărat atât de puternic contemporanilor, spectacolul său pare a demonstra exact contrariul, mai ales în vederea unei societăți măcinate de războaie interne și externe în care doar un miracol precum cel al iubirii de tip “agape” ne mai poate scoate.

Distribuția montării de la Bulandra este una aleasă foarte corect și inspirat de către regizor, care a știut să îmbine actorii maturi ai teatrului cu câțiva tineri reprezentanți ai noii generații care demonstrează că se ridică lejer la nivelul partenerilor lor mai experimentați. O bucurie să îl revăd pe Ștefan Radu, de data asta în primul său rol cu adevărat mare, întruchipând un Romeo tânăr, dar care știe să își echilibreze efuziunile pasionale tipice vârstei cu o filosofie matură asupra vieții, actorul dovedind că stăpânește o rostire logică și naturală a versurilor albe shakespeariene și reușind să se evidențieze prin farmecul său aparte și prin talentul care-l face să fie o tânăra speranță a teatrului românesc. Am văzut alături de el o propunere inedită de Julieta în interpretarea tumultoasă și revoltată a Anei Avram. O actriță dezinvoltă, cu un temperament vulcanic, foarte feminină și delicată, sigură pe ceea ce are de făcut, în același timp prezentând o fațetă a Julietei care m-a dus cu gândul la acele fecioare medievale pline de spiritul aventurii, mânuind cu ușurință pumnalul aflat mereu ascuns sub costum, parcă pregătită de mică să riposteze la atacurile dușmanilor Montague. Fermecătoare interpretare care mi-a creat din nou speranța unei generații viitoare de actori străluciți. Bineînțeles că am așteptat cu mult interes apariția lui Vlad Ionuț Popescu, acest actor atât de versatil, complex, multifațetat, încât în orice rol izbutește să impresioneze prin faptul că își îngroapă propria personalitate, propriu trup, chiar fizionomia, spre a face loc personajului. Și prin această variantă de Mercuțio a sa am înțeles de ce Shakespeare a fost nevoit să-și omoare personajul la jumătatea piesei, riscând ca altfel acesta să-l eclipseze pe Romeo însuși. Iosif Paștina a întruchipat un Benvolio cumpătat, echilibrat, creionându-și rolul cu finețe și prezentând publicului pe tânărul mereu pacificator care numai prin intermediul circumstanțelor date este nevoit să apeleze la violență. Matei Constantin mi-a confirmat încă o dată că este un demn urmaș al bunicului și tatălui său, demonstrându-și expresivitatea, forța și determinarea pe care și le-a turnat cu grijă în construirea personajului, precum și frumusețea și corectitudinea rostirii, a dicției. Tybalt al său are avânt, are dramatism, este înțesat cu dovezi ale unei masculinității feroce pe care o varsă în scenele de luptă și de înfruntare cu Romeo, Mercuțio și Benvolio.

Remarcabilă este și Daniela Nane, una dintre cele mai distinse și frumoase actrițe ale teatrului Bulandra, o obișnuită a rolurilor pline de eleganță și rafinament care de această dată a avut intensă provocare de a da viață Doicii Julietei. Și trebuie să spun că a reușit un rol de compoziție de excepție. Transformarea sa într-o femeie dintr-o clasă socială inferioară este foarte credibilă, actrița adăugându-i personajului său tipul de vorbire tărăgănată, gesturi și intenții ușor vulgare ale replicilor, exact așa cum Shakespeare a construit această reprezentantă a țărănimii intrată întâmplător în slujba unei mari și nobile familii. Manuela Ciucur a portretizat, la polul opus, o Lady Capulet mereu furibundă, mereu pusă pe ceartă, adaptându-și jocul la o tipologie de femeie dominatoare care nu acceptă nici măcar să se supună Ducelui ori soțului ei. Iată de ce apariția lui Gheorghe Ifrim a venit ca un contrapunct la aceste prezențe feminine puternice. Al său Lord Capulet pare doar o fantoșă în comparație cu soția lui. În ciuda izbucnirilor sale de furie în fața lui Tybalt sau a Julietei, Gheorghe Ifrim revelează o dimensiune de slăbiciune emoțională a unui tată îngenuncheat în fața durerii pricinuite de moartea fiicei sale, fiind nevoit să fie târât afară din scenă de o Lady Capulet înfricoșător de determinată. Părintele Lorenzo, motorul întregii farse tragice care duce la finalul cumplit al celor doi îndrăgostiți este atent realizat de Cornel Scripcariu care aduce la suprafață comicul atât de necesar acestei întunecate piese shakespeariene. Mai mult decât Doica sau Mercuțio, părintele Lorenzo stârnește chiar hohote de râs prin interpretarea deosebită a acestui actor atât de valoros al Bulandrei. Profira Serafim îmbracă rochia elegantă și adaugă mersul impunător al lui Lady Montague, singura reprezentantă a adulților din familia lui Romeo. Prezența ei aduce prestanță prin atitudinea care domină scena și, în ciuda unui rol mai restrâns din punct de vedere al textului, actrița aduce în fața publicului un personaj puternic, care se remarcă la fiecare intrare. O propunere de personaj interesantă și foarte bine asumată și redată este cea a lui Mihai Bisericanu, cel care aduce în fața publicului un Paris ușor nătâng, ridicol, într-o anumită măsură inspirat de figura lui Capitano din commedia dell’arte. Mereu interesat doar de căsătoria cu Julieta, inducând o senzație de disconfort în a privi cum acest bărbat mult prea matur curtează cu acribie și aviditate o fetișcană minoră.

Radu Amzulescu întruchipează un Duce al Veronei decrepit, mereu clătinându-se și apărând în fiecare moment de mare tensiune în pijama, papuci și halat cu perfuzia la îndemână. Un duce care nu mai are niciun fel de putere și autoritate în fața unui război civil mai mare decât el însuși și decât lumea întreagă. Tocmai de aceea, nu el, ci tinerii îndrăgostiți vor fi cei care vor reuși cu adevărat să pună stop vărsării de sânge. De altfel, toți cei din noua generație sunt plini de vitalitate, în timp ce adulții devin din ce în ce mai apăsați, cu mișcări din ce în ce mai greoaie pe măsură ce acțiunea se apropie de final. Cei doi servitori ai casei Capulet, Gregory și Samson, sunt foarte bine reprezentați de doi actori expresivi care își construiesc rolurile cu multă seriozitate - Catalin Vîlcu și Filip Popescu. Am lăsat la încheiere un alt aspect deosebit pe care Eugen Gyemant l-a adăugat - a distribuit în rolul principal doi actori tineri, Ștefan Radu și Tiberiu Zavelea, care apar alternant în cele două distribuții atât în Romeo, cât și în Balthazar/Fratele Ioan. Este extrem de fructuos să îi privești pe cei doi Romeo aflându-se pe aceeași scenă, în roluri aflate la doi poli opuși. Așa că aștept cu nerăbdare să îl pot urmări și pe Tiberius în rolul titular, căci deja prin ceea ce a realizat în cele două personaje episodice m-a convins prin atitudine și prin toate detaliile pe care și le-a însușit pentru construcția rolurilor.

Ca să revin la ceea ce am spus la începutul acestui parcurs, îmi place să cred că modul în care privesc eu un spectacol - deschiderea, bucuria, ba chiar inocența cu care apreciez un act artistic ar putea fi vehicule utile într-un demers critic de valoare. Și chiar dacă alții nu vor considera să abordeze o reprezentație teatrală așa cum am spus mai sus, cel puțin sunt împăcat că eu însumi aleg să fiu subiectiv în obiectivitate și obiectiv prin subiectivitate.

---

ROMEO ȘI JULIETA

de William Shakespeare

traducere și adaptare scenică EUGEN GYEMANT


Distribuție:

ȘTEFAN RADU/ TIBERIUS ZAVELEA – Romeo
ANA AVRAM/ ILINCA NEACȘU – Julieta
CORNEL SCRIPCARU – Lorenzo
DANIELA NANE/ ANCA SIGARTĂU – Doica
GHEORGHE IFRIM – Capulet
MANUELA CIUCUR – Lady Capulet
PROFIRA SERAFIM – Lady Montague
RADU AMZULESCU – Ducele Veronei
MIHAI BISERICANU – Paris
VLAD IONUȚ POPESCU – Mercuțio
IOSIF PAȘTINA – Benvolio
MATEI CONSTANTIN – Tybalt
CĂTĂLIN VÎLCU – Gregory
FILIP POPESCU – Sampson
TIBERIUS ZAVELEA/ ȘTEFAN RADU – Balthasar/ Fratele Ioan

Regia: EUGEN GYEMANT
Decor: NINA BRUMUȘILĂ
Costume: MARIA MIU
Lightning Design: FLORIN MANU
Sunet: VLAD STAN/ ANDREI AMARIEI
Motion design: IRINA BAKO
Regie tehnică: ALINA MANU
Sufleor: MĂDĂLINA IGNAT

Felicitări echipei Two Bugs (Andrei și Maria Gîndac) pentru afișul deosebit și pentru fotografiile pe care le puteți admira în acest articol - www.facebook.com/twobugs.eu