Și revoluțiile au regulile lor. „Ispita” de Václav Havel la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca

Cine suntem, unde suntem, ce este adevărul și în cine putem avea încredere? Întrebări de bază, în general, pe care le întâlnim în multe piese de teatru și spectacole. Dar în Ispita de VÁCLAV HAVEL, cea mai recentă premieră a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, aceste întrebări parcă sunt mai arzătoare decât oricând. ​

​Vorbim de un text pe care Havel l-a prezentat în premieră în anul 1986 la Burgtheater din Viena, (atenție! - nu în Cehia natală unde ar fi fost imposibilă în acea perioadă montarea unui spectacol cu această piesă), un text care și în ziua de astăzi este extrem, dar extrem de actual, de acut și, cred eu necesar. Da, era și este nevoie de montarea unei asemenea piese într-un teatru din România la ora actuală. De ce? Pentru că Ispita lui VÁCLAV HAVEL nu este doar o adaptare a celebrului mit faustic, a celebrelor texte precum Faustul lui Goethe sau chiar Maestrul și Margareta a lui Bulgakov. Nu! Ispita vorbește despre noi, despre aici, astăzi și acum, despre puterea înțeleasă greșit, despre totalitarism, despre ce înseamnă binele și răul într-o societate în care știința și credința pare că și-au dat mâna, dar, totuși, o societate care începe din ce în ce mai mult să fie demistificată, o societate în care divinitatea și credința nu prea-și mai au locul. Și atunci se ridică întrebarea – ce se află în spatele acestei societăți, societate care în piesa lui Havel cred că poate fi identificată cu acea știință atotștiutoare despre care vorbesc personajele din Institutul în care se petrece acțiunea.

​Revenind la construcția piesei și la modalitatea în care autorul transpune mitul doctorului alchimist, cred că doctorul Fustka, în viziunea lui Havel, își depășește limitele de pur personaj faustic. Nu mai avem de-a face doar cu un doctor, așa cum este el reprezentat în istorie și în istoria literaturii, ci avem de-a face cu un un om complex, dezvăluindu-se din plin atâtvpărțile lui bune, cât și cele tenebroase, un om în care se află și o parte de divinitate, așa cum se menționează și în Biblie, dar și o parte demonică, așa cum spune însuși personajul Fistula, pandantul lui Mefisto în acest text tulburător.

​Spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, care a avut premiera chiar astăzi, 10 octombrie 2025, dovedește atingerea unui echilibru între textul scris în anii '80 de Havel și societatea de astăzi. Prin ce reușește Michal Dočekal să realizeze acest echilibru din punct de vedere scenic? Simplu. Prin combinarea diverselor elemente de recuzită, de costume, prin muzică și printr-o punte atât vizuală, cât și de atmosferă, între perioada în care a fost scris textul și actualitatea imediată. Spre exemplu, în prima parte a spectacolului, anumite personaje au elemente de costumație provenite din moda anilor '80 (a se vedea personajul mut al Petrușkăi, excelent interpretat de Réka Zongor, admirabilă tocmai că reușește să se impună neavând nicio replică), în timp ce oamenii de știință din institut dețin laptopuri, nu chiar de ultimă generație, dar oricum niște mașinării care în acea perioadă nu existau. Doctorul Fustka  însuși deține acasă un aspirator-robot, o invenție a ultimilor ani. Iată, deci, cum Michal Dočekal izbutește prin această îmbinare a elementelor de recuzită și de costume, să aducă acest text aparent datat în zilele noastre. Și spun aparent datat pentru că Ispita lui Havel este, repet, o piesă extrem de actuală și cu o necesitate extrem de acută, mai ales în vederea celor mai recente transformări și tranziții socio-politice din România și din Europa ultimilor ani.
 
Trebuie să menționez faptul că, pentru mine, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj este un etalon al artei dramatice, reprezentând una dintre instituțiile cele mai strălucite de gen, atât din țară, cât și din Europa. De-a lungul timpului am urmărit montări, producții realizate de această instituție condusă exemplar de Gábor Tompa, atât la București, în turneu, cât și în spațiul lor de acasă. Primele două spectacole pe care le-am văzut la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj chiar la sediu au fost în anul întâi de facultate, când doamna profesoară Ana Maria Nistor a întreprins cu noi un mic turneu universitar la Cluj, spre a vedea două dintre cele mai importante spectacole de teatru ale acestei instituții care nu întâmplător sunt și două dintre cele mai importante producții teatrale din România. Este vorba de Leonce și Lena în regia lui Gábor Tompa și de celebrul deja Unchi Vania al lui Andrei Șerban, amândouă văzute, după cum am amintit, chiar la sediul teatrului din Cluj. Ei bine, încă de atunci trupa teatrului mi-a creat o impresie profundă de seriozitate, de asumare a întregii echipe, atât pe partea artistică, cât și pe cea tehnică. Ceea ce s-a putut observa atât în spectacolele pe care le-am menționat, cât și în cele pe care le-am văzut de-a lungul următoarelor ani, încheind cu cel văzut în această seară, este munca exemplară întreprinsă de această echipă tehnică impecabilă.  Referindu-mă chiar la premiera spectacolului Ispita, am observat și apreciat în mod deosebit rapiditatea manevrelor tehnicienilor de a schimba elementele de decor, totul petrecându-se într-un ritm susținut, aproape ca un ceas elvețian, necreând senzația de pauze nejustificate în economia spectacolului. Și credeți-mă când spun că vorbim de un aspect foarte important pe care poate mulți spectatori îl trec cu vedere într-o reprezentație obișnuită, dar care într-un spectacol precum Ispita, este foarte important. Pentru că atât piesa lui Havel, cât și spectacolul lui Dočekal reprezintă o succesiune rapidă de tablouri a căror înlănțuire este necesară a se face foarte rapid pentru a nu se pierde tensiunea care se acumulează de la o scenă la alta și care izbucnește într-un final tragico-apoteotic realizat impresionant și hipnotizant în viziunea regizorului ceh.

​Revenind la partea artistică a spectacolului, trebuie să menționez, bineînțeles, întreaga trupă artistică de actori ai Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, care a evoluat în această seară și a evoluat admirabil, întrecând, aș putea spune, multe spectacole bucureștene.nÎnsă vreau să-mi aplec privirea asupra câtorva dintre aceste prezențe scenice atât de puternice și voi începe chiar cu interpretul doctorului Henrik Foustka și anume Balázs Bodolai. A fost, este și va rămâne unul dintre actorii pe care i-am observat, admirat și urmărit cu mare interes încă de la primele spectacole vizionate la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Este un artist desăvârșit care mă fascinează prin energia sa, prin seriozitatea cu care își asumă fiecare personaj până la identificare. Nu am cum să uit interpretarea sa din Leonce și Lena, acel spectacol pe care l-am văzut în anul întâi și care mi-a revelat un actor pasionat, plin de energie, cu o lejeritate a alternării nuanțelor interpretative și care și în rolul din această seară, cu acea atitudine ușor de bad boy (atât prin prezența scenică tulburătoare, cât și prin aspectul fizic) a reușit să convingă în dificilul și complexul rol al personajului faustic, făcându-mă să nu-mi pot dezlipi privirea de el atâta timp cât se afla în scenă. Și s-a aflat în scenă de la începutul până la finalul spectacolului, aproape fără niciun fel de pauză. Ceea ce Balázs Bodolai a reușit să facă din acest rol, care este pandantul lui Faust din piesa lui Goethe, este cu adevărat remarcabil. Întreaga tensiune pe care o acumulează personajul încă de la prima intrare ușor stângace în scenă care subliniază caracterul interiorizat, ușor timid al doctorului, tensiune care se acumulează cu fiecare scenă, de la întâlnirea cu cu Fistula, la scena de flirt dintre el și secretara Margareta, culminând cu scenele în care încearcă să se salveze ajungând să servească doi stăpâni și să-i trădeze pe toți în această disperată încercare – tot acest arc al personajului actorul îl realizează cu foarte mare atenție la fiecare detaliu, cu acea puternică energie interioară pe care o expune cu mare generozitate. În același timp lasă impresia, foarte plăcută de altfel, că avem de-a face cu unul dintre foarte însemnații actori ai scenei Teatrului Maghiar și ai celei românești, în general. De asemenea, trebuie să subliniez expresivitatea de care Balázs Bodolai a făcut uz în tot acest parcurs dramatic de aproape două ore și jumătate, evidențiind și acea furie interioară, pe care deseori a și exteriorizat-o, caracterizându-i personajul de la început și până la final și, totuși, netrecând într-o exagerare, nici din punctul de vedere al rostirii replicilor, nici din punctul de vedere al mișcării scenice. A fost o furie controlată, echilibrată, care denotă o tehnică actoricească absolut deosebită.

​Bineînțeles, trebuie să continui cu interpretul lui Fistula, unul dintre cele mai interesante personaje din istoria teatrului. Nu avem de-a face cu un Mefisto obișnuit, așa cum îl vedem la Goethe. Desigur, vorbim de un mic joker, de un păcălici, dar de unul foarte profund de această dată (nu că cel al lui Goethe nu ar fi profund). Însă această față a lui Mefisto pe care Havel o prezintă sub chipul pensionarului cerșetor Fistula este diferită prin faptul că întruchipează exact acea viclenie pe care autorul a dorit să o prezinte ca fiind un apanaj al securiștilor. Trebuie să ținem cont că Ispita lui Havel, înainte de toate, este o satiră socio-politică la adresa unui întreg sistem criminal bazat pe infiltrațiile viclene ale securității de sorginte sovietică împotriva căruia Havel a luptat ani de zile. Așadar, revenind la interpretul lui Fistula, vorbim, desigur, de Miklós Bács, unul dintre actorii pe care-i stimez și-i admir foarte mult, încă de când l-am văzut în rolul lui Faust din celebrul spectacol al lui Purcărete de la Sibiu. Ironic, nu? – faptul că în spectacolul lui Purcărete, actorul îi dă viață lui Faust, în timp ce în spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj îl interpretează pe Fistula, exact pandantul antagonistului doctorului. Îndrăznesc să spun că este un frumos arc actoricesc în ceea ce-l privește pe acest impresionant actor și măiastru pedagog, cel puțin în ceea ce privește aceste texte de sorginte faustică. De la Faust la Fistula – cred că ar fi un titlu foarte bun pentru un foarte interesant studiu asupra acestor două rolui ale lui Miklós Bács. Ca și în spectacolul de la Sibiu al lui Silviu Purcărete, și în Ispita, artistul reușește să convingă prin felul extrem de clar, de apăsat de a rosti replicile, prin accentele pe care le dă fiecăruia dintre cuvinte, dar și prin pauzele, atât de importante nu doar în opera lui Cehov, ci în toate textele dramatice și în toate montările cu adevărat mari. Și în acest caz, cezurile ori hiatusurile pe care Miklós Bács le face în tiradele sale despre univers, despre misticism, despre puterea revoluției, (nu pot să nu amintesc una din replicile cele mai puternice, care mi-a rămas adânc întipărită în gând și care cred că este cheia textului –  „Revoluțiile au, până la urmă, și ele regulile lor”) denotă nu doar o tehnică actoricească deosebită, ci și o forță expresivă extraordinară pe care actorul clujean o demonstrează iar și iar. În plus, se observă încă de la prima intrare în scenă a lui Fistula faptul că artistul își cunoaște personajul până în cele mai tainice colțuri ale intelectului și caracterului său, iar toată această auto-analiză asupra rolului își regăsește încununarea în intrarea cu totul neașteptat de triumfătoare a lui Fistula în finalul în care fantasticul și realul se întrepătrund și care redă atât de puternic un simulacru al nopții Valpurgiei din originalul lui goethe.

​Un cuplu de personaje care atrage atenția în mod indiscutabil a fost cel format din Director și Adjunct. Primul dintre aceștia a beneficiat de excelenta interpretare a lui Áron Dimény care a știut să redea exact figura aceea a tipologiei de șef de serviciu din vremuri de tristă amintire, subliniind caracterul dual de tartor principal și cap al tuturor întâmplărilor ce se abat aspra lui Foustka, omul atotcunscător (sau poate imagine a însuși Satanei) care își are oamenii infiltrați peste tot și care află fiecare mișcare și gând al subordonaților săi chiar înainte ca acele acțiuni să aibă loc sau acele idei să prindă contur în mintea celorlalți. O foarte fină creație actoricească din care nu a lipsit un înțepător umor tăios a acestui personaj ambivalent care contribuie la atmosfera fantastică și, totuși, atât de dureros de reală. A două jumătate a cuplului de personaje pe care le-am menționat, Adjunctul, a fost interpretat de Lóránd Váta. A adus și el o bună cantitate de umor, dar am putut observa și o asumare extraordinară a acestui personaj de tip serviabil, umil, asemănător ușor cu acel Uriah Heep al lui Charles Dickens. În plus, relația de mișscare scenică pe care a avut-o cu partenera sa pe care am menționat-o la începutul acestei cronici, Réka Zongor în dificilul rol al Petrușkăi a creionat un tandem de personaje preluate parcă din teatrul absurdului, iar acest aspect a fost amplu creionat de ambii actori, cu subtilitate și, din nou, cu mult umor.

​Nici personajele feminine nu pot trece neobservate și trebuie să încep prin a o menționa pe interpreta Margaretei, tânăra secretară a institutului, pandantul personajului cu același din Faust-ul lui Goethe, și anume Hannah Daradics, o foarte tânără actriță, cu o largă paletă expresivă și cu o evoluție extrem de puternică în scena nebuniei, în care citează chiar din celebrul monolog al nebuniei al Ofeliei. Apoi, îmi îndrept atenția asupra lui Csilla Albert care preia rolul Vilmei, iubita doctorului Foustka. Am putut admira astfel o actriță care a reușit să-și construiască personajul extrem de bine, fiind foarte credibilă și vizibilă încă de la aceas primă apariție în care în mod amuzant încearcă să ascundă plasa de portocale (o altă trimitere la acele vremuri din plin comunism). Mai mult, această asumare se poate observa în special în scenele de confruntare dintre Vilma și Foustka, în care Csilla Albert își abordează personajul cu forță și totuși cu echilibru, neexagerând nici în rostirea replicilor, nici în mișcarea scenică, așa cum nu o face nici partenerul său de scenă.

​Nu pot să-i trec sub tăcere nici pe ceilalți actori care împreună au reușit să întregească un tablou scenic deosebit, lăsându-mi impresia unui spectacol foarte bine închegat, minuțios lucrat, cu o imensă seriozitat, așa cum de altfel ne-a obișnuit întotdeauna trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Tocmai de aceea vreau să-i amintesc aici pe explozivii Róbert Laczkó Vass (magnific și plin de vervă în rolul doctorului Alois Neuwirth), Csaba Marosán (simpatic și absolut delicios în amuzantul rol al foarte tânărului doctor Vilem Kotrly), Andrea Vindis (furtunoasă, energică, ba chiar vulcanică în portretizarea doamnei doctor Libuše Lorencová), András Gedeon (simpatic și extrem de expresiv din toate punctele de vedere, în scurtul dar importantul rol al Dansatorului). O mențiune cu totul specială merge către Attila Orbán într-un dublu rol de caracter pe care îl „mânuiește” excepțional și cu o mare precizie interpretativă, oferind, pe rând, imaginea unui mai-mare al institutului (aș putea chiar să-l asemăn cu demiurgul care inspiră teamă până și directorului, creând astfel o paralelă cu acel celebru Prolog în cer din Faust) și, mai apoi, întruchipând-o plin de umor pe doamna Houbová, gazda lui Foustka. În special în acest din urmă rol, am putut admira măiestria acestui actor atât de versatil în a crea acest tip de roluri de caracter.

​Am încercat până aici să vă prezint o puternică experiență personală legată de cea mai nouă premieră a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Ispita de Václav Havel, în regia lui Michal Dočekal, un spectacol creat în scenografia foarte inspirată (în care schimbările de spațiu s-au desfășurat impecabil) semnată de Jakub Peruth, cel care a conceput și light designul, costumele fiind realizate minunat prin crearea acestei punți între trecut și prezent de către Gyopár Bocskai. Muzica originală a reprezentat, de asemenea, un element foarte puternic și însemnat în desfășurarea scenică, fiind compusă de Ivan Acher, în timp ce coregrafia spectculoasă a purtat semnăturile lui Enikő Eszenyi și Ferenc Sinkó.

​Iată, așadar un spectacol care ridică nenumărat întrebări, care probabil nu oferă atâtea răspunsuri câte ar fi de dorit, dar care cu siguranță te aruncă într-o zonă meditativă, de auto-analiză, cât și de observație a celor din jur și a societății. Ispitade la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj se alătură, astfel, celorlalte titluri ale acestei instituții de prestigiu la nivel românesc și european pe care în mod sigur îl voi revedea cu plăcere, fie dacă va veni în turneu la București, fie la următoarea mea vizită la Cluj. Așadar, îndemn orice iubitor de teatru făcut serios și cu credință să meargă la acest spectacol. Și nu doar atât – faceți o călătorie la Cluj Napoca să vedeți spectacolele Teatrului Maghiar de Stat din Cluj pentru că veți descoperi o trupă absolut senzațională, cu niște montări de referință. Nu în ultimul rând, trebuie să subliniez (în special pentru publicul bucureștean) faptul că, dacă veți păși în sălile acestei instituții, veți observa modalitatea în care spectatorii își exprimă aprecierea la finalul unui spectacol, dând un anumit ritm aplauzelor minute în șir uneori, dar abținându-se de la a se ridica în, așa cum, din păcate, o face mult prea des și uneori mult prea nemotivat publicul din capitală.

Ispita
De Václav Havel
 
Distribuția:
 
Dr. Henric Foustka, savant
BALÁZS BODOLAI
 
Fistula, pensionar invalid
MIKLÓS BÁCS
 
Directorul
ÁRON DIMÉNY
 
Adjunctul
LÓRÁND VÁTA
 
Vilma, savantă
CSILLA ALBERT
 
Margareta, secretară
HANNAH DARADICS
 
Dr. Libuše Lorencová, savantă
ANDREA VINDIS
 
Dr. Vilém Kotrlý, savant
CSABA MAROSÁN
 
Dr. Alois Neuwirth, savant
RÓBERT LACZKÓ VASS
 
Houbová, gazda lui Foustka / Secretarul
ATTILA ORBÁN
 
Un dansator
GEDEON ANDRÁS
 
Petruška
RÉKA ZONGOR
 
Precum și
MÁRKUS SÜTŐ, JÓZSEF ANTAL-DOBRA
 
​************************************
 
regia
MICHAL DOČEKAL
 
decorul
JAKUB PERUTH
 
costumele
GYOPÁR BOCSKAI
 
muzica
IVAN ACHER
 
coregrafia
ENIKŐ, SINKÓ FERENC ESZENYI
 
colaboratorul regizorului
LÁSZLÓ SZABÓ G.
 
consultant dramaturgie
NOÉMI VAJNA
 
asistent de regie
DOROTTYA KÉPÍRÓ
 
regia tehnică
RÉKA ZONGOR