Privire prin fum de lumânare sau teatrul ca experiență transcedentală. Marin Sorescu și desăvârșirea trilogiei la Teatrul Dramaturgilor Români

Motto: “M-a luat teatrul pe dinainte…”

Picură, Doamne, stropi de ceară pe trupurile noastre aduse de spate din pricina vieților noastre. Învăluie în mister existența noastră de fum și lasă-ne, Doamne, să-ți înălțăm rugi fierbinți în încercarea de a trăi. Suntem doar nori și fum, suntem norii pe care stai tu, în înălțimile perfecte sub care se află suferința și moartea. Asta e o rugăciune pe care ar trebui să o spună fiecare când pășește în afara catedralei teatrale construite în micuță sală a Teatrului Dramaturgilor Români în care slujește părăsit Paracliserul plin de ceară închegată al lui Marin Sorescu, înfățișat de Claudiu Bleont și zugrăvit de Marcel Țop. Și iată cum trilogia “Setea muntelui de seară” își găsește finalitatea ciclică sub cupola acestui teatru atât de necesar și atât de ofertant în peisajul cultural românesc. De acum, elevii, studenții la teatru, toți cei îndrăgostiți de geniul poetului-dramaturg oltean pot să pășească în lumea creată de el - o lume profundă, mistică, în care creștinismul își dă mâna cu ritualurile străvechi, în care viața și moartea se întrepătrund până la confuzie, în care singurătatea este ridicată la nivel de mijloc de salvare al individului.

Regia lui Marcel Țop este una extrem de simplă, dar atât de bogată în simboluri. Un spațiu întunecat cu scoarțe oltenești pe podea, o pânză albă translucidă precum ecoul rugăciunilor dintr-o catedrală părăsită. Un plan secund încărcat de piatră greu și lumânări albe tăcute. Și apoi, de-a lungul unui ceas și ceva proiecții deosebit imaginate și lucrate de Anca Cernea, cea care semnează întreaga scenografie în acord cu ideile regizorale. Cam atât. În rest, puterii creatoare a actorului, a artistului Claudiu Bleonț îi este permisă intrarea în scenă și desfășurarea în forță. Da, forță. Pentru că această versiune a “Paracliserului” este una care îmbină liniștea profundă emisă de textul sorescian ce frizează genialitatea cu puterea interioară mocnindă a interpretului. Și ceea ce iese la suprafață nu este nimic mai puțin decât o erupție a unui talent vulcanic pe care actorul știe să îl controleze, echilibrând momentele de disperare absolută a personajului aflat singur în catedrala abandonată cu cele de rugă intimă, de plonjare în abisurile sufletului. Cât de sfâșietor de dulce conversează paracliserul uitat de lume al lui Claudiu Bleonț cu propriul său suflet. Ce conversații cu interlocutorul său divin omniscient și omniprezent poate articula interpretarea impecabilă a acestui acrobat al emoției scenice. Oricât de mari ar părea cuvintele pe care le citiți aici, nu există, de fapt, destule atribute superlative prin care se poate traduce jocul lui Bleonț pe această micuță scenă a Teatrului Dramaturgilor Români care se preschimbă, treptat, când în uriaș interior bisericesc, când în cer liber, când în infinitul ce înghite întreaga umanitate.

Un artificiu regizoral care conferă naturalețe si confirma autenticitate este îmbinarea neașteptată, dar mai mult decât potrivită, a sonorităților melodiilor de inspirație folclorică de la începutul (în interpretarea inconfundabilă a Mariei Tănase) și de la finalul reprezentației (acea izbucnire aproape festivă a cântecului “Mărine, Mărine” având proiectată imaginea lui Marin Sorescu pe imensa pânză albă are un efect de-a dreptul cathartic). Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc caracterul aniversar al reprezentației pe care am avut șansa să o urmăresc, ce a marcat cei 8 ani de existență ai Teatrului Dramaturgilor Români și în finalul căreia Claudiu Bleonț a amintit de importanța desăvârșirii scenice a trilogiei “Setea muntelui de sare”, aducând și un pios omagiu însuși muntelui de filosofie, poezie și dramaturgie - Marin Sorescu. 

PARACLISERUL
de Marin Sorescu

Regia:
MARCEL ȚOP
Scenografia:
ANCA CERNEA
Distribuția:
Paracliserul –   CLAUDIU BLEONȚ