Opt personaje, un singur om. Sorin Miron și puterea miracolului actoricesc

O fermă de cartofi, undeva în Irlanda secolului al XX-lea. Nu cu extrem de mult timp în urmă. 8 personaje își duc viața mai mult sau mai puțin tihnită acolo. De fapt, nu. Nu își duc viața. Se târăsc prin existența deșartă a unui cotidian fără lumină, fără viitor. Maureen, Yvan, Sonya, Michael, Helen, Alexander, Elizabeth, Liam. 8 oameni ca noi toți. Cu speranțele, visurile și năzuințele individuale. Pe care le proiectează într-un viitor care devine din ce în ce mai intangibil, mai iluzoriu. ​

Sună cunoscut? Poate doar vag? Asta pentru că Simon Stephens a transformat celebrul “Unchi Vanea” al lui Cehov într-un vehicul pentru efuziunea celor mai diverse stări, emoții și suferințe umane, dezbrăcând textul atât de cunoscut de orice fel de eventuale delicatețuri și expunând sufletul uman în cea mai frustă, naturalistă și aproape animalică formă a sa. În adaptarea lui Stephens, cele 8 personaje cehoviene devin aproape sălbatice în etalarea pasiunilor, a dorințelor, atacând și distrugând totul în cale în speranța de a mușca o bucățică din acea fericire care se dovedește, în final, imposibilă. Și totuși, există atâta duioșie în textul britanicului, duioșia pe care a preluat-o din originalul lui Anton Pavlovici și fără de care umanitatea ar fi fost distrusă de mult. Totuși, personajele lui Cehov păstrează în ele o fărâmă de lumină, de blândețe. Și această fărâmă trăiește în fiecare dintre cei opt oameni care se perindă prin fața spectatorilor, dar și prin apariția cu tentă supranaturală a unui al optulea personaj, cel mai blând, delicat dintre ei, singura persoană care a fost salvată din tumultul vieții prin simpla ei moarte, personaj pe care, însă, vă ofer plăcerea și surpriza de a-l descoperi singuri.

Ei bine, închipuiți-vă acum tot acest tablou extraordinar de divers și colorat, de visceral și de complex prinzând viață în interpretarea unui singur actor. Un om-orchestră. Un actor care face supraomenescul să devine omenesc, care transformă ceea ce ar părea imposibil în ceva foarte natural și care pare incredibil de ușor. Un actor-supraom aproape. Revin și subliniez - omul-orchestră care în acest caz este Sorin Miron. A vedea, așadar, “Vanya” de Simon Stephens, în montarea semnată de același Sorin Miron (care a realizat și adaptarea, dar și universul sonor), este o experiență aș îndrăzni să spun meta-teatrală. Este o pășire într-o a patra dimensiune pe care nu o credeai posibilă și adevărată, dar pe care actorul Sorin Miron ți-o dovedește a fi cât se poate de palpabilă. Cum altfel s-ar putea exprima frumusețea, grația, forța, virtuozitatea și lejeritatea cu care acest Artist trece de la un personaj la altul, de la o voce la alta, de la o trăire paroxistică la o interpretare dulce și lină dacă nu o demonstrație a întrupării scenice a unui miracol actoricesc? Nu spun vorbe mari. Nu trebuie a mă crede pe cuvânt. Drumul vă este deschis. Nu trebuie decât să luați loc în intima sală de la POINT pentru a vă dumiri de ceea ce afirm.

​În fiecare secundă, în fiecare clipă a celor aproape două ore de spectacole, Sorin Miron a ars pe mica scenă metamorfozată în bucătăria fermei irlandeze inundată și scăldată în eclerajul rafinat creat de Lucian Moga și închipuită palpabil în mod fermecător și realist de Ariana Miron Presan. Elemente de decor care să evoce universul acesta tern, culori pământii și, totuși, blânde și mângâietoare - bejuri deschise îngemănate cu roșul aprins al podelei parcă amintind de viața pulsândă din interiorul fiecărui personaj, în special din inima călcată în picioare a lui Yvan (Vanya din titlu, unchiul cehovian cel mai năpăstuit de destinu-i potrivnic), totul încadrat într-o discretă evocare a naturii de afară prin plasarea unor plante agățătoare în lateralele scenei, amintind parcă de efuziunile de iubire față de natură exprimate de Michael, doctorul care-și îneacă neputința în alcoolul binecuvântat.

Revenind la măiestria lui Sorin Miron, trebuie să aduc în discuție un termen care cred ca se pretează cel mai bine acestui spectacol - “recital”. Pornind de la ideea menționată mai devreme, aceea de meta-teatralitate, consider că “Vanya” capătă valențe muzical, ba chiar îndrăznesc să spun simfonice și polifonice. Pentru ca un singur om să reușească a întrupa cu atâta naturalețe, cu atâta asumare, cu atâta aplomb și evlavie, totodată, opt personaje complet diferite este nevoie cu adevărat de acea pogorâre a îngerului cehovian pe care autorul îl amintește în “Pescărușul” său și care cred că în seara asta a ființat în trupul actorului-orchestră. Blajina Maureen, doica familiei, s-a transformat într-o clipire în molcomul doctor Michael care, mai apoi, a fost înlocuit bătând din palme de energicul și furiosul Yvan. După care, cu câtă grație și feminitate a apărut în fața ochilor noștri uimiți figura silfidică a Helenei (acea Elena Andreevna de odinioară), jucându-se delicat cu șiragul de perle de la gât (unul din multele și discretele elemente care au dat unicitate fiecărui personaj), numai pentru a-i lua locul decrepitul profesor Alexander, cu vocea gâjâită și statura cocârjată. Nu a lipsit nici bâlbâitul și ușor slabul de înger Liam, cu glasul său nesigur, secondat mai apoi de blânda Sonya, liniștită și, totuși, extrem de calculată, așa cum îi stă bine oricărei fete nemăritate care tânjește la iubirea cavalerului și care muncește zi de zi cu asupra de măsură. Nu în ultimul rând, a stârnit chiar câteva zâmbete figura mamei lui Yvan, bătrână și ramolita Elizabeth, sclava ideologică a profesorului Alexander. Fiecăruia din aceste personaje Sorin Miron i-a împrumutat trupul și fiecare dintre ele l-a populat minute în șir, dând viață dramelor personale și tragediei colective a ratării și neîmplinirii, așa cum le stă bine oricăror personaje cehoviene. Și dacă vă întrebați care este logica din spatele acestor transformări incredibile și rapide, ale trecerilor de la un personaj la altul, nu aveți decât a vă edifica văzând spectacolul și rămânând muți de uimire la frumusețea metamorfozării finale ale actorului, de parcă toate legile fizicii ar dispărea într-o secundă și timpul s-ar comprimă mai rapid decât o răsuflare. Din nou, o surpriză pe care nu v-o dezvălui, aceasta fiind cheia întregii reprezentații.

Chiar și numai o singură dată dacă aș mai reuși să pășesc în universul interior fascinant pe care îl propune Sorin Miron în spațiul de la POINT, și aș fi gata să-mi vând sufletul, făcând temutul pact mefistofelic. Și asta doar pentru a mai simți o dată măcar tremurul inimii de-a lungul celor două ore de spectacol, precum și tăcerea în care s-a cufundat sufletul meu la lăsarea întunericului în scenă, tăcere care m-a împiedicat câteva secunde bune (spre un minut) să pot aplauda, de parcă întreaga ființă a avut nevoie de un efort supraomenesc de a trece dintr-o patra și necunoscută până acum dimensiune înapoi în lumea realității tridimensionale. Și pentru toate aceste sentimente îi mulțumesc cu lacrimi de bucurie și recunoștință lui Sorin Miron pe care vă recomand a nu-l rata în acest tur de forță miraculos. Și, deși în ultimul timp prefer să-mi public cronicile oficiale direct în revistele online, de data asta aleg să las textul în întregime mai întâi aici, în acest mediu artificial social, dar în care sunt convins că va ajunge mai ușor și mai rapid la ochii celor care își doresc și vor aprecia cu toată ființa acest recital actoricesc antologic.

---

Vanya
de Simon Stephens

Cu: Sorin Miron

Regia, adaptarea, universul sonor: Sorin Miron
Scenografia: Ariana Miron-Presan
Traducerea: Silvia Năstasie
Lighting design: Lucian Moga

O producție POINT