Omagiu teatral de excelență pentru „La Divina”

Pe 2 decembrie 2024 se împlineau 101 ani de la nașterea celei care a schimbat cu totul fața și profunzimea spectacolului de operă în secolul al XX-lea - Maria Anna Cecilia Sofia Kalogeropoulos. Sau, pe scurt, Maria Callas. Una dintre cele mai puternice figuri artistice ale secolului trecut, “La Divina”, așa cum a fost numită la apogeul carierei sale, a adus o nouă însemnătate termenului de divă, de star, reușind să transforme percepția publicului asupra a ceea ce înseamnă un solist de operă și asupra modalității în care trebuie acesta să apară pe o scenă.

Dacă până la apariția sa, majoritatea artiștilor lirici se mulțumeau cu o abordare bidimensională a personajelor interpretate, asigurându-se doar de o redare corectă și frumoasă a notelor din partitură, toate acestea s-au schimbat căci Callas a adus pe scena operei trăirea, arderea, analiza psihologică pe care orice interpret trebuie să o facă asupra rolurilor primite. Începând cu ea, spectatorii au putut realiza faptul că și opera este un gen dramatic, teatral, nu doar muzical. Începând cu La Divina, publicul a înțeles că fără un puternic aport actoricesc, spectacolul de operă pierde din emoția și impactul pe care muzica îl creează, dar pentru care are nevoie și de umanitatea și caracterul personal al fiecărui interpret. Iată, așadar, ce contribuție unică și indiscutabil benefică a avut Maria Callas asupra unei ramuri artistice care, din fericire, începe din nou să capteze atenția publicului tânăr de astăzi, tocmai prin întoarcerea creatorilor la această înțelegere conform căreia un spectacol de operă trebuie să fie dinamic, să creeze tensiune, să sublinieze misterul sau strălucirea date de notele muzicale. Sigur că uneori intervenția prea puternică a unor regizori de teatru în operă prin punerile în scene ridicole, exagerate, deseori vulgare și lipsite de sens dramatic (și aici includ noul curent regietheater adus din Germania) este contrară spiritului compozitorilor și al libretiștilor. Și aceste experimente trebuie să aibă loc, dar să fie adresate unui public restrâns, cunoscător, pentru a nu risca răstălmăcirea compozițiilor originale. 

Întorcându-mă însă la Callas și la existența ei fulminantă, având o trecere fulgerător de rapidă prin secolul al XX-lea, arzând până la autodistrugere, nu pot decât să mă bucur că Opera Națională din București a avut și are deschiderea de a găzdui pe scena sa unul dintre cele mai valoroase și puternice spectacole de teatru din București, din România, un omagiu la fel de intens precum personalitatea Divinei, adus de actrița Oana Pellea acestei soprane, acestei stele incandescente a operei. În regia lui Laurențiu Rusescu, spectacolul “Callas” (titlul original - “Master Class”) pe un text multi-premiat al americanului Terence McNally, aduce în prim plan figura sopranei americane de origine greacă, plasând-o într-un cadru fictiv - un curs de măiestrie susținut la o universitate de muzică americană, cel mai probabil Julliard, eveniment care nu a avut loc în realitate - reunind pe scenă și câțiva muzicieni alături de Oana Pellea spre a oferi un portret cât mai complet al acestei legende a teatrului liric. Scenografia simplă, dar totuși impresionantă ca realizare, plasează acțiunea într-o elegantă sală  de curs în care La Divina urmează să susțină un curs de măiestrie vocală. Evoluția personajului titular este cu adevărat spectaculoasă, căci permite spectatorilor să suprindă nu doar calitățile teoretice muzicale pe care Callas le stăpânea atât de bine, dar și să pătrundă în cele mai tainice colțuri ale sufletului și gândurilor ei, spre a descoperi o ființă sfâșiată de frustrări și eșecuri amoroase, de orgolii și pasiune distrugătoare, aflându-ne în final în fața unuia dintre cele mai complicate personaje pe care mi-a fost dat să le văd în teatru (și care, întâmplător, a existat și în realitate, în carne și oase). Linia regizorală a lui Laurențiu Rusescu (cel care semnează și reușita traducere a textului american) este una subtilă, acesta reușind să imprime un ritm alert desfășurării scenice, lucrând îndeaproape cu fiecare dintre artiști (inclusiv cu pianistul Alexandru Burcă), dar lăsând totuși să se observe din plin calitățile fiecărui actant, acordând deplină libertate interpretativă în special protagonistei. 

Oana Pellea. Ce ar mai putea fi de spus despre această actriță cameleonică, de o versatilitate interpretativă atât de uimitoare și, totuși, atât de firească? A, da, știu - faptul că și de data asta a reușit să mă fascineze, să mă frapeze, prezența sa impunătoare în care se împletește modestia artistului cu adevărat mare, dar și ușurința cu care trece de la umor la dramatism, de la severitate la duioșie, de la exteriorizarea tunătoare la o interiorizare tandră și delicată, o conținere a tuturor emoțiilor puternice pe care le poate simți un om intr-o viață. Așa cum zice și personajul pe care îl interpretează, Oana Pellea ESTE Callas. Callas - soprana pretențioasă. Callas - profesoara dură, severă. Callas - femeia frustrată de ratările amoroase. Callas -  cea umilită de grosolănia lui Ari Onassis, dar mereu îndrăgostită de el, în ciuda propriei demnități. Ba chiar într-un punct reușește să se dea pe sine aproape complet la o parte și îți permite să observi o asemănare fizică izbitoare cu La Divina. Iată ce înseamnă, așadar, o construcție bine controlată a unui rol, până la a-și asuma trăsăturile fizice, aspect obținut nu doar printr-o tehnică de actorie excelent controlată, dar și prin deschiderea emoțională a actriței. “Callas” nu este doar un spectacol. Prin interpretarea rafinată a Oanei Pellea, devine un curs de măiestrie, un master class de actorie, o demonstrație de dozaj tehnic și emoțional, dar  și de revelare treptată a multiplelor fațete ale personajului. Îndrăznesc să afirm că am asistat la o desfășurare de forțe a actriței, comparabilă cu o interpretare memorabilă a unui rol de operă, precum Norma ori Tosca. O țesătură interpretativă pe care, odată ce ai urmărit-o, ți-e greu să o uiți.

Așa cum am menționat deja, Oanei Pellea i se alătură câțiva actori și muzicieni, unii dintre ei soliști ai operei bucureștene. În primul rând, partenerul de scenă constant al actriței este pianistul Alexandru Mihai Burcă, un adevărat vrăjitor al clapelor, etalând virtuozitate și tehnică, dar demonstrând că este și un foarte bun ascultător în calitatea sa de acompaniator al cântăreților. Prima dintre studentele lui Callas care se prezintă la curs este Sophie de Palma, o foarte tânără soprană lirico-lejeră, interpretată exemplar de Diana Hurjă, care oferă un moment de încântare prin lejeritatea cu care abordează una din cele mai frumoase și complexe arii din repertoriul belcantist - “Ah, non credea mirarti…Ah, non giunge”, din “La Sonnambula” de Vincenzo Bellini (unul din rolurile îndrăgite de Callas). Agilitatea vocală de coloratură, ușurința cu care a interpretat partitura, dar și căldura, inocența, prospețimea vocii, alături de un talent actoricesc aparte (evidențiat prin faptul că îi dă replica Oanei Pellea cu multă dezinvoltură și naturalețe) mă fac să îmi doresc prezența acestei tinere artiste pe scena Operei Naționale din București - de ce nu, chiar în “La Sonnambula” de Bellini.

A urmat un moment comic îmbinat cu un dramatism vocal, ambele susținute deosebit de regizorul, actorul și tenorul Alexandru Nagy, cel care a conturat cu mult umor portretul clișeic al tenorului plin de sine și conștient peste măsură de valoarea pe care poate nu o are. Am putut admira frumusețea dicției, comicul înnăscut și abilitatea de a ține piept cu nonșalanță, farmec și intuiție scenică partenerei sale de scenă. Interpretarea superbei “Recondita armonia” din “Tosca” a avut strălucire, vocea lui Alexandru răsunând puternic și clar în această complexă arie atât de iubită.

O a treia prezență muzicală fermecătoare a fost Bianca Mărgean, una din cele mai bine cotate soliste ale operei bucureștene la momentul actual. Cu o voce amplă, cu un ambitus generos, cu o emisie bine controlată a sunetelor, interpreta rolului Sharon Graham a impresionat publicul printr-o interpretare ireproșabilă a ariei lui Lady Macbeth, “Vienj, t’affretta” urmată de cabaletta “Or tutti sorgete” din “Macbeth” de Verdi (un alt rol iubit de Maria Callas). Rar mi-a fost dat să aud o asemenea versiune cutremurătoare a ariei scrisorii din capodopera verdiano-shakespeariană. Cu un glas de o forță cuceritoare, Bianca Mărgean a izbutit să demonstreze de ce este una dintre cele mai apreciate soprane dramatice din țară. De asemenea, regizorul Laurențiu Rusescu a exploatat și harul actoricesc al solistei (așa cum a făcut și în cazul celor doi de dinaintea ei), oferindu-i șansa să și utilizeze cu aplomb în înfruntarea cu profesoara exigentă și, uneori, tiranică.

Nu în ultimul rând, actorul Teatrului Excelsior, Alexandru Popa, și-a făcut câteva apariții în scurtul, dar amuzantul rol al mașinistului mereu nemulțumit de munca pe care o face, creând prin câteva replici și puține minute de prezență scenică o tipologie umană autentică.

---

Spectacolul, în ansamblul său și mai ales prin monoloagele Mariei Callas livrate cu credință și forță de Oana Pellea, se dovedește a fi nu doar o lecție de actorie și teatru, ci și o introducere în lumea operei, în modalitatea corectă de a privi și judeca un astfel de produc artistic, oferind și totodată o privire asupra și o înțelegere a felului în care lucrează un cântăreț în vederea pregătirii unui moment muzical sau chiar a unui rol. Și, bineînțeles, prin replicile în care Callas explică cum trebuie privit un personaj în parcursul construirii lui - și dau doar ca exemplu replici ca “nu poți să te prefaci, trebuie să FII!” ori “crezi că Verdi nu îl cunoștea pe Shakespeare?” - reprezentația subliniază și importanța adevărului atât de necesar în orice act teatral, fie el dramatic sau liric, dar și cultura și pregătirea intelectuală a unui artist, baza fără de care nu se poate construi nimic trainic.
 
Iată că în contextul unei realități istorice tulburătoare, cum este cel prin care trece țara noastră astăzi, spectacole precum “Callas” de la Opera Națională București ne mai oferă un licăr de lumină și de frumos, amintindu-ne de măreția artei, de puterea ei de a vindeca, de forța ei socială și de necesitatea readucerii în actualitate a unor legende precum cea a Mariei Callas care vorbește prin intermediul personalității foarte puternice și, totuși, naturale a Oanei Pellea, la rândul său o figură emblematică a teatrului românesc și, de multe ori, o voce a rațiunii în acest dezechilibru contemporan.

---

---

 CALLAS – OANA PELLEA
de Terrence McNally

Regie Laurențiu Rusescu
Direcție muzicală Daniel Jinga

Interpreți:
Maria Callas: Oana Pellea – invitată
Sophie: Diana Hurjă – invitată
Tony: Alexandru Nagy – invitat
Sharon: Bianca Mărgean
Manny: Alexandru Burcă – invitat
Mașinistul: Alexandru Popa – invitat

---

Fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Operei Naționale din București (www.facebook.com/operanb.ro)