Tragedia unei erori asumate

Întotdeauna m-a fascinat scriitura lui Camus. Fie că este “Ciuma”, “Străinul”, “Mitul lui Sisif”, nu mă pot niciodată desprinde ușor de universul filosofiei camusiene care încă mă șochează și, în același timp, mă ține prizonier. Dar când vine vorba de teatrul lui, toată această vrajă se ridică la un alt nivel. “Caligula”, “Cei drepți”, “Starea de asediu” sunt, fiecare în parte, o etalare amețitoare a celor mai profunde și șocante meditații camusiene asupra omului, destinului, umanității. Dar “Neînțelegerea” (“Le Malentendu”) rămâne, din punctul meu de vedere, capodopera dramaturgiei sale. Bijuteria coroanei. O nestemată de care nu te apropii ușor, pe care este foarte dificil să o cuprinzi dintr-un singur gest, dar care, odată ce îți captează gândurile nu te mai lasă să scapi nevătămat. Este, cred eu, imaginea cea mai fidelă a tipului de tragedie antică târâtă în spațiul expresiv al dramaturgiei moderne. Un amalgam de hubrisuri ale fiecărui personaj în parte - Camus nu iartă pe nimeni, fiecare individ este purtătorul vinii propriei existențe și a propriilor alegeri.

Și parcă în nicio altă montare nu au fost aspectele astea mai clare și mai bine evidențiate decât în cea a lui Bobi Pricop, de la Teatrul Național Radu Stanca Sibiu. Invitat în cadrul FNT - Festivalul National de Teatru / The National Theatre Festival, spectacolul sibienilor a reușit să țină o sală de aproape o mie de locuri într-o tensiune uniformă. Probabil nu toți au vibrat la fel de puternic cu această tulburătoare tragedie modernă, dar cred că mulți au fost cel puțin intrigați de viziunea regizorală atât de specială, marca inconfundabilă a lui Bobi Pricop, dar și de jocul atât de bogat în detalii al fiecăruia dintre actori (și trebuie să spun că Bobi a știut să-și aleagă foarte bine interpreții, creând astfel un întreg univers care a funcționat foarte armonios datorită tuturor elementelor care s-au îmbinat de minune). Consider că unul din cele mai importante aspecte ale spectacolului sibian este cadrul scenografic realizat de Oana Micu, căci subliniază atât de bine mesajul puternic pe care regizorul îl extrage din textul camusian - ne aflăm în fața unei tragedii intime, familiale care își răsfrânge razele sângeroase asupra întregii omeniri. Tragedia personajelor din “Neînțelegerea” poate deveni, la o privire mai atentă, destinul unei umanități distruse de lipsa de credință, de iubire, de libertate. De aici pare a proveni și alegerea expunerii unui spațiu de desfășurare a acțiunii de dimensiuni reduse, sugerând claustrarea despre care vorbește cu atâta pasiune dezgustată (sau dezgust pasional) Marta, pe o scenă de mari dimensiuni. Pare că microcosmul devine macrocosmosul universal. Mai mult, alegerea regizorului de a proiecta figurile actorilor filmate în timp real pe două ecrane aproape la fel de mari precum însuși spațiul de joc (video realizat cu măiestrie de Daria Mitea și Darius Blemovici) nu doar că permite publicului să urmărească cele mai ascunse grimase și lacrimi (îngreunând, de asemenea, jocul actorilor care nu se pot ascunde nicio clipă), dar pare că spectatorii au în față două potențiale oglinzi pentru propriile lor destine și suflete.

Nu pot să nu remarc și fundalul scenei care reproduce pereții unei peșteri, de parcă hanul celor două femei ucigașe este o continuare a pământului din care acestea vor să evadeze. Mai mult, sentimentul de claustrare, de umezeală distructivă și sufocantă transpare și din podeaua transparentă plină de pietre care se dovedește a fi chiar fundul râului pe care și-au aflat sfârșitul toate victimile acestui cinic cuplu mamă-fiică. Contribuie la atmosfera apăsătoare continuă spațiul sonor halucinant creat de Eduard Gabia, light design-ul sugestiv lui Costi Baciu, dar și costumele realizate de Oana Micu și Lucian Rusu, ale căror tonuri închise ori terne (fie negrul mamei și al Martei, fie bejurile purtate de Jan și Maria) imprimă în plus o notă de lume aflată sub un clopot de ceață care în cele din urmă va înghiți lumea, universul. De altfel, acesta este și sentimentul cu care am plecat din sala naționalului bucureștean - de intensă interogație asupra sensului vieții sau a lipsei acestuia.

Bineînțeles, așa cum am spus deja, distribuția aleasă de regizor este unul din punctele majore de interes ale spectacolului. Diana Văcaru-Lazăr este cutremurătoare în rolul Mamei. Primind indicația de a fi în scenă cât timp publicul intră în sală, actrița reușește încă dinainte începerii propriu-zise a reprezentației să fure privirea spre a introduce publicul direct în vârtejul disperării care traversează montarea. Sfârșeala pe care această Mamă ucigașă de fiu o are drept pedeapsă încă de la bun început se observă în privirea obosită, în mișcările greoaie și în lentoarea cu care enunță fiecare cuvânt, de parcă toate vorbele pe care este obligată să le rostească sunt mai grele decât pietrele de pe fundul râului în care își dorm somnul de veci victimele sale. Rătăcirea pe care o citești în ochii ei de-a lungul celor două ore (datorită înregistrării live a imaginilor) subliniază tumultul gândurilor sale haotice provocate de destinul care-i mână existența. Marius Turdeanu creionează cu mult rafinament portretul fiului risipitor, Jan cel sosit de peste mare, din ținutul cu soare doar pentru a-și găsi sfârșitul de mâna propriei mame și surori. Avem de-a face cu un bărbat între două vârste, pe care actorul îl prezintă prin jocul său drept ușor nesigur pe sine și pe hotărârile lui, dar totuși fermecător, smulgându-se singur din brațele propriei soții din pricina unei datorii nebunești. Rostirea replicilor din timpul scenei cu Maria este hotărâtă, plină de avântul tânărului îndrăgostit, în timp ce în fața mamei și a Martei, dialogul devine ezitant, aproape bâlbâindu-se din cauza emoțiilor revederii locurilor natale și a familiei demult părăsite. Își dozează cu atenție și progresiv descrescător energia pentru a ajunge în cele din urmă victima unei băuturi care-l transformă în victima inconștiență a celor două femei. Am stat în cumpănă de-a lungul spectacolului, încercând să îmi dau seama dacă și în acest text Camus elogiază cumva sinuciderea prin faptul că Jan își dă seama de ce final îl așteaptă. Și jocul lui Marius Turdeanu a păstrat acest mister care poate urmări cititorul sau spectatorul. Și este bine că acesta este întreținut, căci ambiguitatea ajută la menținerea tensiunii dramatice.

Raluca Iani nu este doar soția complet îndrăgostită a fiului, ci este și o femeie puternică, iar actrița reușește să ajute spectatorii să întrevadă această latură ușor mai masculină a personajului încă de la prima apariție când, cu hotărâre și determinare, încearcă să-și facă soțul să se răzgândească. Izbucnirea forței interioare apare, însă, în scena finală, când i se neagă orice fel de ajutor, atât din partea divinității, cât și a umanității. Ultima imagine a spectacolului este, totuși, cea a Mariei care se ridică cu demnitate după ce este doborâtă de vorbele Martei, transformându-se încetul cu încetul în aceeași stâncă nemiloasă precum sora lui Jan. Pali Vecsei, deși are doar două replici rostite în finalul spectacolului, izbutește să se evidențieze prin prezența sa scenică memorabilă, dar și prin modalitatea în care își prezintă publicului personajul - un servitor care nu scoate niciun cuvânt, dar care prin simpla lui prezență sau trecere poate sugera prezența divinului care privește implacabil și imuabil păcatele Omului, indiferent la strigătul de ajutor al propriei sale creații. De altfel acel “NU” pe care aproape îl mușcă chiar la sfârșitul reprezentației ar putea să sintetizeze întreaga esență a textului camusian.

Am lăsat-o în mod special la final pe Cendana Trifan, interpreta Martei. Rar am asistat la o performanță actoricească atât de intensă. Abia aseară cred că am înțeles ce înseamnă cu adevărat pentru un actor să ardă pe scenă. Și, culmea, asta în timp ce aproape toate gesturile și replicile sale au fost livrate cu un ton aproape neutru, alb, calm, fără urlete și momente de disperare. Singură doar scena finală i-a permis actriței o descătușare a întregilor emoții și sentimente acumulate progresiv de-a lungul celor două ore. Și aceasta a venit ca un puhoi de mișcări și replici aproape mitraliate, șuierate cu egoism și răutate disperată printre dinții încleștați. Această Caligula feminină pe care Camus reușește să o surprindă atât de bine în cuvinte și pe care Cendana Trifan o aduce în fața publicului datorită talentului său și a viziunii lui Bobi Pricop este una dintre cele mai memorabile femei din întreaga istorie a teatrului universal. Cu fiecare cuvânt prin care Marta își toarnă veninul venit din frustrarea propriului eșec, fiecare pas mecanic și rece pe care îl face trecând prin scenă, actrița construiește cu o migală impecabilă cetatea care este Marta, sora și fiica ratată pe care nici măcar propria mamă nu o iubește la fel de mult ca pe Jan. Dacă surorile lui Cehov aveau Moscova, Marta are marea. Însă nici măcar aceasta nu este un loc purificator, ci unul distructiv, unde soarele ucide sufletul, unde căldura distruge orice, dar unde măcar există libertatea de a trăi. Odată ce ai trecut prin experiența acestui spectacol, nu poți uita cum arată chipul dezamăgirii, al durerii fizice pricinuite de neputință, al suferinței cauzate de ratare așa cum îl prezintă Cendana Trifan în monologul aflat aproape de final în care imaginile mărite de pe ecrane permit observarea izbucnirii si a scurgerii tuturor fluidelor pe chipul ei, de parcă marea zbuciumată din interiorul personajului a rupt zăgazurile trupului și inundat însuși hanul, orașul, universul, înecându-le în amărăciunea și pesimismul tipice viziunii lui Camus.

Dacă ar fi să aleg două spectacole din țara asta pentru care aș călători în afara Bucureștiului spre a le revedea iar și iar, ambele ar fi producțiile Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu - “Faust”-ul lui Silviu Purcărete și “Neînțelegerea” lui Bobi Pricop. Și pentru asta nu pot decât să mulțumesc UNITER-ului, FNT-ului și curatorilor din acest an pentru includerea în ediția 2024 a acestei bijuterii spectacologice.

---

Neînțelegerea
De: Albert Camus

Regia: Bobi Pricop
Decor: Oana Micu
Costume: Oana Micu și Lucian Rusu
Sound Design: Eduard Gabia
Light Design: Costi Baciu

Distribuție:
Mama – Diana Văcaru-Lazăr
Martha – Cendana Trifan
Jan – Marius Turdeanu
Maria – Raluca Iani
Servitorul – Pali Vecsei
Video - Daria Mitea și Darius Blemovici

Regie tehnică: Ștefan Bucșa
Video: Claudiu Mihăilescu
Sunet: Bogdan Ropcean
Lumini: Sergiu Pașcalău
Recuzită: Nicolae Dogaru
Cabine: Angelica Cosma
Machiaj: Elena Vlad
Manager proiect: Claudia Maior
Coordonator marketing: Ștefania Dogariu

Credit foto: Răzvan Dima și Volker Vornhem (fotografii preluate de pe site-ul Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu)