Întâmpinându-l pe Godot sau despre iluzii, Shakespeare și teatrul lumii

Există încă în București spectacole de teatru pe care nu le-am văzut. Astfel că de fiecare dată când ajung la o asemenea reprezentație nu pot decât să mă bucur. Nu doar pentru că am mai “bifat” ceva pe listă. Nicidecum. Pentru mine mersul la teatru nu este o competiție cu alți spectatori. Nu ăsta este motivul pentru care am absolvit teatrologia - să văd cât mai mult într-un timp cât mai scurt ori să fiu prezent la toate premierele. Ba dimpotrivă, aș putea spune ca de multe ori prefer să văd un spectacol la ceva timp după premieră, pentru a-i oferi timp să se “așeze”. Și pentru a avea în sală un public cât mai relaxat, cât mai eterogen, căci acest aspect le oferă și actorilor o mai mare siguranță și relaxare la rândul lor. Iată, așadar, cum se face că unul din apreciatele spectacole de la Teatrul Naţional "I. L. Caragiale" Bucureşti, “Orchestra Titanic”, cu premiera avută în 2017, a fost descoperit de mine abia aseară, în ajunul Ajunului Crăciunului.

Și ce bucurie să pot fi în sală la o reprezentație atât de proaspătă de parcă nici nu aș fi spus că se joacă de 8 ani. Și nu, nu este unul din acele titluri pentru care să se bată lumea pe bilete. Și, ca să fiu sincer, nu înțeleg de ce. Pentru că textul este unul de excepție, iar distribuția una cât se poate de sonoră. Totuși, nu pot să nu admir faptul că într-o seară de 23 decembrie, marți, Sala Pictură a naționalului bucureștean a fost plină aproape până la refuz. Și cred că acest aspect s-a reflectat în modul în care energia publicului a ajuns la actorii care apoi au întors-o înmiit prin jocul lor către auditoriu.

Un text impecabil, așa cum am spus deja, semnat în 2002 de Hristo Boicev, un excelent dramaturg bulgar deja cunoscut în România prin celelalte texte ale sale montate aici, “Colonelul și păsările” și “Spitalul comunal” (montat la Teatrul Metropolis de același Felix Alexa care semnează și regia prezentului spectacol de la Național). O parabolă extrem de puternică asupra vieții și a morții, multi-stratificată, cu numeroase mesaje ascunse printre rânduri și care poate fi interpretată atât din punct de vedere filosofic, cât și din cel socio-politic. Regizorul deja menționat alege, însă, o viziune care poate oferi spectatorilor mai multe opțiuni de înțelegere, reunind într-o singură mizanscenă aproape toate punctele de vedere posibile ale acestei piese atât de rafinate. Textul lui Boicev se revelează drept o întrepătrundere a teatrului de tip brechtian cu teme și motive puternic beckettiene, dar și cu ecouri calde shakespeariene, ba chiar și cehoviene pe alocuri. Imaginea de început a celor patru cerșetori exersând “urcatul în tren” mi-a amintit indiscutabil de scena meșteșugarilor din “Visul unei nopți de vară”. De altfel, toată introducerea piesei și a spectacolului, în același timp, scoate în evidență prezența teatrului-în-teatru atât de dragă lui Shakespeare și care aici, ca și în cazul bardului din Stratford, transforma microcosmosul acestor patru personaje într-un adevărat teatru al lumii. Apoi, așteptarea trenului care nu mai sosește nu are cum să nu amintească de așteptarea prin care trec Vladimir și Estragon în celebra “Așteptându-l pe Godot”. În același timp, tangențial parcă, le-am revăzut și pe cele trei surori alături de celelalte personaje ale lui Cehov sperând în van la o Moscovă mult prea îndepărtată de realitatea cotidiană. De altfel, ursoaica Katia, draga prietenă a cerșetorului Doko, poate fi interpretată drept acea amintire pe care surorile cehoviene o fac să apară aievea doar pentru a se auto-sugestiona asupra unei fericiri ce nu va mai veni niciodată. ​

Ei, dar iată că Boicev, iscusitul dramaturg, scoate un as din mânecă exact asemenea unui magician. Așadar, de data asta, Godot sosește, Moscova apare și trenul poate opri în gară. Toate datorită apariției unui al cincilea misterios personaj, Harry. O figură pregnantă a piesei pe care nu m-am putut abține să nu-l compar cu un amalgam alcătuit din: bufonii melancolici shakespearieni, Mefisto și însuși Godot cel invizibil. Și astfel pot să subliniez jocul extrem de fin al lui Claudiu Bleonț care reușește să impresioneze prin subtilitatea cu care livrează replicile, prin subînțelesurile ce reies din cuvintele pe care le ascunde meșteșugit în spatele unor tonuri când tunătoare, când mieroase, alternând starea de ebrietate (care nu este, în sine, decât un joc pe care Harry îl joacă cu cei patru cerșetori) cu momente de conștiență extremă și exprimare a atotcunoasterii. Cine este Harry? Mă bucur să spun ca datorită interpretării sinuoase și expresive a lui Claudiu Bleonț nu pot să vă lămuresc, căci întrebarea este una cu răspuns deschis ori cu multiple răspunsuri. Ceea ce pot să zic este că actorul a izbutit să mă facă pe mine însumi să mă-nfior și să cred în iluziile pe care le pune la cale.

Un al doilea personaj al piesei este Meto. Sau Maestrul, așa cum îi place lui însuși să se autointituleze. Un fost muzician-dirijor-filosof-psihiatru-pacient care astăzi își târăște existența în gara abandonată a vieții. Un impecabil recital actoricesc al lui Mihai Calin. Un actor pe cât de constant în talentul și profesionalismul său, pe atât de versatil în interpretările sale care te lasă fără cuvinte. Chiar în acest spectacol trece cu atâta ușurință de la comicul de situație și de limbaj de la început (scenă în care parcă a preluat mantia personajului Gutuie din “Visul” shakespearian, stârnind zâmbete și râsete prin întruchiparea regizorului mereu nemulțumit de actorii săi) la violența celui căruia îi este teamă de a înfrunta posiblitatea realizării visului de-o viață și, mai apoi, la luciditatea falsă a celui care crede că el însuși este cel mai viu și real dintre toți cei din jurul său. Ca și la colegul său mai sus amintit, Mihai Călin oferă o interpretare remarcabilă și de neuitat. Nu am cum să îndepărtez din gând imaginea sa când, în chipul cel mai tragi-comic, își amintește de succesele sale dirijorale din trecut (fie că sunt doar închipuite sau nu) stând în fața colegilor săi de suferință cu partiturile făcute fâșii. O imagine ce cu adevărat te bântuie și te face să-ți pui întrebări legate de propriile tale visuri și propria ta existență.

Poate cel mai înduioșător dintre cei patru cerșetori mi-a apărut Doko, cel a cărui pierdere a Katiei, prietena sa ursoaică, emoționează și, în același timp, intrigă. Și nici că se putea găsi un interpret mai bun al personajului decât Richard Bovnoczki. Un actor de o sensibilitate rară care în fiecare rol pe care îl construiește, fie că este unul de forță sau unul precum cel de față, în care fragilitatea este de-a dreptul copleșitoare, dă dovadă de o expresivitate ieșită din comun. De la gesturi la mimică, de la simpla apariție la exprimarea cea mai tragică a lipsei tovarășei sale de tinerețe, Richard Bovnoczki reușește să iște un amalgam de stări și reacții, de la zâmbete la o amuțire totală - exact așa cum se întâmplă în finalul spectacolului în care, precum un gânditor împietrit, rămâne singur cu propria sa ființă și cu ideile lui Hegel, așteptând impasibil ceva, nici el nu știe ce.

Mihai Constantin îmbracă în spectacolul lui Felix Alexa haina lui Luko, un fost lucrător feroviar pe care numai ideea de a locui într-o gară dezafectată îl epuizează, motiv pentru care pe tot parcursul spectacolului personajul său pare că este într-o continuă letargie. Și tocmai aici rezidă măiestria acestui actor care jonglează cu stările și cu atitudinile pe care le toarnă în fiecare interpretare a sa. De la Oblomov la primarul din “Revizorul”, de la Cațavencu la, iată, Luko, Mihai Constantin este un munte de talent și intuiție artistică. Și spun asta pentru că de fiecare dată își simte personajul, îi “miroase” caracterul și se transformă pe sine, ducându-se el către rol pentru a se transforma în persoana pe care publicul o urmărește în spectacolul respectiv. Acest cameleonism prin care actorul este diferit de la o interpretare la alta îi permite accesul la o paletă largă de instrumente expresive pe care o etalează cu asupra de măsură și în “Orchestra Titanic”. Luko al său întrupează melancolia care își dă mâna cu speranța cehoviană de care am vorbit mai devreme, rezultând imaginea dezolantă și emoționantă, totodată, a unui om care a trăit mereu cu dorința de schimbare a propriului destin, privind în van în depărtări spre Berlin, Paris, Oslo, Chicago, New York…

Am lăsat intenționat la urmă singurul personaj feminin al spectacolului, Liubka, al cărui nume sugerează cumva ironic iubirea absența din viața acestei femei dezamăgite de însăși…iubirea. Un rol deosebit de complex căruia Tania Popa îi insuflă viață cu o forță teribilă. Ea pare a fi liantul celor patru, exercitându-și acest rol atribuit fără voia ei din umbră și discret. Pentru simplul motiv că este o femeie singură într-o companie de bărbați singuri. Și, în loc să fie abuzată sau folosită de vreunul dintre aceștia, pare a fi ocrotită, ba chiar admirată în tăcere de cei trei, tocmai datorită unei noblețe ascunse ce se poate ghici în spatele machiajului strident și straielor ponosite. Tania Popa emoționează puternic prin această stranie opoziție dintre starea sa fizică exterioară și delicatețea frumoasă a spiritului pe care încearcă să o ascundă cu ajutorul băuturii salvator-distrcutivă. Ce paradox, nu? Exact cum este și personajul Liubka, o femeie fragilă și, totuși, în adâncuri extrem de puternică, capabilă de o iubire nesfârșită (chiar ea declară în final ca îi iubește și pe Meto și pe Harry). Dacă aș îndrăzni, aș putea afirma chiar că este o imagine a unei icoane de sfântă deghizată în această tragică cerșetoare, tocmai pentru a aduce în sânul micii comunități de nenorociți o rază de soare și speranță de care, în cele din urmă, nici ei nu sunt conștienți.

Iată, așadar, tabloul unui spectacol deosebit de frumos, de duios, în care Felix Alexa a știut din nou să realizeze atât de fin la conturarea unei atmosfere care ți se întipărește în gând și suflet, lucrând cu atenție și în detaliu cu fiecare actor în parte spre a crea, cu ajutorul talentului celor cinci, oglindă teatrală a fiecaruia dintre noi. În plus, a făcut din nou echipă bună cu Andrada Chiriac care și de această dată a înțeles perfect ideea regizorală, exprimând-o vizual printr-o scenografie copleșitoare care îmbracă scena Sălii Pictură și o asezonează cu diverse elemente cu tentă magică. Nu în ultimul rând, o caracteristică puternică a spiritului creator al lui Felix Alexa o reprezintă și superba ilustrație muzicală realizată de acesta împreună cu Cristina Giurgea și care denotă pasiunea a regizorului și a colaboratoarei sale pentru muzica clasică (pe care ambii o cunosc și o înțeleg cu asupra de măsură). O muzică ce îmbracă și pictează sonor această lume în descompunere, încercând să îi redea o cât de mică strălucire și subliniind, în același timp, titlul ales de Boicev, “Orchestra Titanic”, care sugerează sacrificiul muzicienilor de pe vasul scufundat de a aduce puțină lumină în mijlocul unui eveniment tragic. ​

“𝑆̦𝑖 𝑐𝑒 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑓𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑖𝑟𝑜𝑛𝑖𝑐 𝑠̦𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑎𝑏𝑠𝑢𝑟𝑑 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑎𝑢𝑧𝑖, 𝑖̂𝑛 𝑢𝑙𝑡𝑖𝑚𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑙𝑖𝑝𝑒 𝑎𝑙𝑒 𝑣𝑖𝑒𝑡̦𝑖𝑖, 𝑠𝑜𝑛𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑒 𝑣𝑖𝑏𝑟𝑎𝑛𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑂𝑑𝑎 𝑏𝑢𝑐𝑢𝑟𝑖𝑒𝑖?”, spune Felix Alexa în încheierea prezentării sale despre spectacol. Eu îndrăznesc să îl contrazic, aducându-i contra-argumentul propriului spectacol. Căci momentul în care Harry dirijează miraculos fragmentul din partea a patra a simfoniei a 9-a a lui Beethoven a fost revelator într-un mod cât se poate de pozitiv pentru mine. Sigur că unii pot interpreta acest moment drept un omagiu adus Europei către care tind cei patru cerșetori ai Europei de Est. Eu prefer să abordez, însă, punctul de vedere filosofic și să observ nu ironia “Odei bucuriei” prezent în clipa trecerii dincolo, ci dimpotrivă, frumusețea mesajului prin care putem întrezări licărul acela de speranță și lumină care răzbate din tărâmul eternității. O odă a bucuriei pentru viața care a trecut și din care, poate, am învățat ceva, dar și o odă a fericirii descoperirii că totuși, trenul va opri și ne va putea duce într-o altă dimensiune, într-o altă lume, poate mai bună. Cine știe?! Viața poate fi o iluzie, așa cum și moartea poate fi reală. Decizia ne aparține!

---

Orchestra Titanic

de Hristo Boicev
Traducere: Livia Nistor

Regie: 
Felix Alexa

Scenografie: 
Andrada Chiriac

Ilustrație muzicală: 
Felix Alexa, Cristina Giurgea

Lighting design: 
Felix Alexa, Andrada Chiriac

Concept video: 
Răzvan Pascu

Regia tehnică: 
Laurențiu Andronescu
​
Data premierei: 21.12.2017

---

DISTRIBUȚIE:

Harry: Claudiu Bleonţ
Luko: Mihai Constantin
Meto: Mihai Călin
Doko: Richard Bovnoczki
Liubka: Tania Popa

---

---

Credit foto - Florin Ghioca - Theatre Photographer (Florin Ghioca)