Ieșire din viață, pășire în noapte. Ieșire din vis, pășire în moarte. „Poezia Visului” la unteatru

Vis. Visare. Trezire. Trezie. Uitare. Neuitare. Amintire. Înainte. Acum. Apoi. Credință. Pogorâre de Dumnezeu-Tatăl printre muritorii visând. Un timp altfel decât timpul. O primenire pentru viață. O primenire pentru moarte. Totul întru vis. De fapt, între vis și realitate. Am respirat poezie. Am respirat adevărul fiecăruia din noi în acel moment de dinainte de somn. Asta a reușit doamna Miriam Răducanu. Maestra! Această preoteasă a dansului, această mai-mult-decât femeie. Această de-a dreptul zeiță pogorâtă printre noi care trăiește pentru și prin dansul-poezie. Și ce e mai frumos este că a oferit și oferă mereu înțelepciunea talentului său celor din jur. A început cu Gigi Căciuleanu. A continuat mai târziu cu Lari Giorgescu. Și așa s-a născut “Poezia visului”. Pe când Lari era tânăr student. Și a adus cu sine prospețimea și energia vârstei de atunci. Și acum încă trăiește acest spectacol. Inspiră. Expiră. Respiră. Și în seara asta ni s-a dezvăluit și nouă. 12 oameni privind și pășind în visul poetic al versurilor lui Emil Botta și al mișcărilor lui Miriam Răducanu. Transpuse în vorbe rostite de și gesturi curgătoare ale lui Lari. Care acum simte, gândește și interpretează cu totul altfel decât în urmă cu 20 ani. Pentru că fiecare vârstă, ca și în spectacol, este reprezentată de alte experiențe, alte înțelesuri. Și asta ne-a mărturisit-o însuși el, actorul, dansatorul, dansactorul, după încheierea reprezentației. Pentru că a fost o seară halucinantă în cel mai frumos, visător și poetic mod.

12 oameni am rămas țintuiți în scaunele de pe scena Teatrului Țăndărică. Nimeni nu mai voia să plece. Toți devenisem unul cu Lari, unul cu universul temporal al lui. Încremeniți și separați de curgerea timpului cotidian. Aflați cu toții într-o stare de reverie din care nu am vrut să ne rupem. Și în care ni s-a alăturat și el, Actorul, redevenit om și totuși rămânând într-o aură de lumină. Și s-a confesat. Că nu a rămas niciodată la sfat cu publicul după acest spectacol. Și ne-a povestit atâtea și atâtea pe care le voi păstra în suflet și care cred că trebuie să rămână doar între noi, cei de acolo, de atunci. Precum o întâmplare sacră din cadrul unui ritual spectacologic unic. Tot așa cum reprezentația în sine a fost atinsă de misticismul și misterul tulburător al poeziilor lui Emil Botta, înconjurate de o revenire obsesivă a temei schubertiene din Adagio-ul noctur , tot așa cum un vis ori un coșmar ne tot dă târcoale. Tot așa cum viața e un cerc început la naștere care se închide încet și discret cu moartea, care devine o a doua naștere întru eternitate. Și ce frumos știe Miriam Răducanu să spună povestea existenței umane rotunde prin așezarea dramaturgică în scenariu a poeziilor lui Botta și prin dansul atât de expresiv pe care Lari nu-l execută, ci îl pictează cu trupu-i înveșmântat grăitor într-o cămeșă românească. Timp de un ceas în lumea reală am trecut și am trăit o viață de om în răgazul dilatat oferit de actorul dirijat de zeița dansului. Și mi-am adus aminte, datorită mișcării circulare a lui Lari de jur împrejurul spațiului de joc plin de cearceafuri albe, de replică lui Prospero din “Furtuna” shakespeariană: “Suntem din plămada din care sunt făcute visele, iar scurta noastră viață o întregește un somn”.

 Pentru că “Poezia visului” exact asta este: o expresie artistică metaforică a magicei, divinei călătorii a sufletului pe Pământ. Pornind de la mișcările personajului cu pernele, de parcă ar coborî pe pământ din spațiul unde sălășluiesc spiritele celor nenăscuți, povestea este spusă filtrând experiențele vieții prin prisma somnului și a visului, ba chiar a coșmarului. Suflarea divină care ne împinge pe pământ, copilăria jucăușă, primele zbateri ale dragostei (ce frumos reprezentate de dansul și poezia acompaniate de drâmbă!), maturizarea și maturitatea dramatică ce ne duce, în cele din urmă, spre finalul în care pășim înapoi în spațiul spiritelor celor nenăscuți. Un cerc deschis și apoi închis perfect. Totul pe un fundal alb, impecabil, pe care se sprijină amenințător, dar și reconfortant, o înșiruire de scânduri, amintindu-mi întruna de existența celor patru pereți de lemn între care sfârșește corpul, în timp ce sufletul pășește în afara visului vieții, în noaptea morții dătătoare de viață veșnică. Un spațiu halucinant de frumos, creat de același vrednic și neobosit imaginator de universuri vizuale - Vladmiri Turturica. Un spațiu în care timp de aproape o oră îl vezi pe Lari Giorgescu, îl vezi pe Emil Botta scoborând printre noi prin gesturile și vocea dansactorului, o vezi pe Miriam Răducanu în fiecare mișcare unduitoare a trupului lui Lari. Și poate că nu este o coincidență faptul că totul se desfășoară pe scena Teatrului Țăndărică, acolo unde în anii ‘70, Miriam Răducanu și Gigi Căciuleanu făceau furori cu ale lor “Nocturne”. Și iată că după 50 de ani, în două seri la rând, Lari, discipolul celor doi, le trăiește spectacolele pe scena aceluiași teatru, tot în timpi nocturni, în două seri consecutive.

Două reprezentații marcate de tema nopții - Eine Kleine Nachtmusik și Poezia Visului - înfășurate în muzici nocturne (serenada mozartiana și adagio-ul nocturn schubertian). Ce rotunjimi frumoase! Ce unduiri ale destinului. Și, încă o dată, ce frumos a fost în astă seară, când personajul frumosului dansactor s-a zbuciumat între vis, realitate, viața, moarte, muzică, poezie și teatru. Cu eleganță, cu forță, cu adevăr în recitarea unor versuri mirifice scrise de unul dintre cei mai pe nedrept uitați poeți români marcați de lumea onirică, dar și de fascinantul univers al teatrului. Un trio de neuitat pentru ani și veacuri ce vor veni - Miriam Răducanu-Gigi Căciuleanu-Lari Giorgescu. Trei generații, trei universuri, trei fațete ale aceleași forme de expresie.

---

---

„Poezia visului”

un spectacol de : Miriam Răducanu
scenografia : Vladimir Turturica

cu: Lari Giorgescu