Dulcea tortură a iubirii. Tavanul de sticlă la Teatrul Nou

Bucureștiul are nenumărate spații de spectacol, fie că vorbim de teatre de stat sau de cele particulare. În ultimii ani, din ce în ce mai mulți artiști în special tineri s-au adunat în jurul unor centre de teatru independent care mai de care mai interesante, cu locații mai puțin central dar care le fac cu atât mai incitante, căci permit și accesul unui public care poate nu frecventează atât de mult zonele culturale consacrate. ​

​Teatrul de Artă, Teatrul În Culise, Teatrul Apropo sunt doar câteva dintre exemplele de astfel de spații generoase, mici instituții de sine stătătoare, care se susțin în totalitate individual și care deja și-au format un nucleu de spectatori fideli, precum și un program repertorial bine definit. Un alt asemenea loc este și Teatrul Nou pe care l-am descoperit nu cu mult timp în urmă și care mi-a oferit atât satisfacția unui spațiu de joc generos care îmbină excelent o sală de teatru cu o locație perfectă pentru expoziții de artă vizuală. Mai mult decât atât, această nouă descoperire a venit la pachet și cu o reîntâlnire mult-așteptată care s-a constituit, totodată, și într-o foarte plăcută surpriză artistică. Este vorba, desigur, despre spectacolul Tavanul de sticlă, o adaptare după Skylight de David Hare, în regia lui Ionuț Andrei Maierean. O comedie romantică neagră, condusă mai mult în zona de dramedy, în special din cauza faptului că ironicele referințe politice din text, precum și finul umor englezesc prind foarte greu la publicul românesc care încă nu îl gustă pe deplin. Însă o montare curată, un spectacol de teatru în care se observă lucrul regizorului cu actorii în cele mai mici detalii și în care regizorul însuși a pășit în umbră spre a lăsa interpreții să strălucească. Am menționat mai devreme și de o reîntâlnire mult-așteptată – este vorba de cea cu Iulia Alexandra Neacșu pe care o urmăresc de mult timp și pe care am redescoperit-o din punct de vedere teatral cu această ocazie.

​Fiind un text foarte complex, poate puțin greoi pentru publicul român (cu riscul de a mă repeta, reiterez dificultățile de percepție ale piesei lui Hare ale cărui trimiteri și insinuări sarcastice legate de sistemul socio-politic britanic al acelor ani nu are absolut niciun ecou în actualitatea autohtonă contemporană), am simțit impulsul de a vedea două reprezentații ale montării lui Ionuț Andrei Maierean, la o distanță considerabilă de timp. Și bine am făcut, căci astfel am reușit să privesc aceiași actori (spectacolul are două distribuții, însă eu am nimerit de ambele dăți să o urmăresc pe aceeași) din mai multe unghiuri de percepție și să pătrund mai bine atât înțelesul acestei comedii romantice de situație pe care David Hare a conceput-o cu acutu-i simț ironic și pe care echipa artistică de la Teatrul Nou a ales să o reprezinte atât de frumos, de natural, de corect și curat. Căci, așa cum am afirmat la începutul acestui articol, Tavanul de sticlă este acel gen de spectacol curat, în stil clasic, în care subiectul (povestea) primează, în care personajele sunt bine conturate, iar artiștii ies în evidență cu asupra de măsură. În primul rând, mi-a atras atenția foarte tânărul actor Cristian Măciucă, în rolul lui Edward. Încă de la prima intrare în scenă și rostirea primelor replici am fost convins că am în față una din tinerele viitoare speranțe ale scenei noastre. Firescul enunțării cuvintelor, asumarea întru totul a caracteristicilor personajului, de la agitația necontenită tipică adolescentului rebel plecat de acasă pentru a scăpa de un tată indiferent până la ușoarele ticuri gestuale și verbale, subtil introduse – toate acestea au constituit premisa unei interpretări cu totul aparte. Și, cu toate că personajul său are doar două apariții – la început și la final – Cristian Măciucă a izbutit să fie mai mult decât convingător, acest fapt determinându-mă să spun că sper să îl putem urmări în mult mai multe roluri de mai mare anvergură în viitorul apropiat.

O a doua surpriză foarte plăcută a fost reîntâlnirea artistică cu Karl Baker, un actor consacrat, cu multă experiență scenică pe care nu mai avusesem ocazia să îl urmăresc de câțiva ani, dar care și de această dată a demonstrat că este unul dintre acei artiști complet dedicați scenei, care știu să își construiască un personaj până în cele mai profunde și ascunse detalii, care știe să comunice cu partenerii printr-o simplă privire sau încordare a brațului. Nu sunt mulți actorii care izbutesc să treacă rampa atât de ușor și într-un mod atât de fermecător, însă Karl Baker este unul din ei. Ingratul rol principal masculin al lui Tom care este, dintr-un anumit punct de vedere, personajul negativ al textului îi vine mănușă acestui actor care reușește să și-l apropie atât de mult și să-i descopere atât de multe fațete încât, în cele din urmă, spectatorul nu poate rămâne nici impasibil și nici furios față de acțiunile puternic egoiste ale bărbatului care vrea cu tot dinadinsul să-și recapete marea iubire, fără a se gândi, însă, nici la consecințele asupra vieții ei, nici la trecutul care a obligat-o să se îndepărteze de el în primă instanță. Chimia pe care Karl Baker o are cu partenera sa de scenă, Iulia Alexandra Neacșu, cea care îi dă glas și formă Kyrei, este de-a dreptul explozivă, iar acest aspect se resimte încă de la prima lor interacțiune, de la primele priviri, de la primele schimburi de replici. ​

Și pentru că am ajuns la cel de-al treilea și, poate, cel mai puternic și complex personaj al piesei și al spectacolului, reiterez afirmația făcută în urmă cu un paragraf și spun că a fost și este o surpriză extrem de plăcută să o redescopăr pe tânăra actriță Iulia Alexandra Neacșu în acest rol care se potrivește de minune puternice sale personalități artistice și individuale, punându-i în valoare talentul indiscutabil, versatilitatea emoțională și oferindu-i șansa unei interpretări memorabile. Așa cum există unele filme ori spectacole ce nu pot fi revăzute în alte distribuții sau variante, tot așa se întâmplă și cu anumite roluri. Departe de a fi patetic, recunosc faptul că mi-ar fi greu să văd o altă actriță întruchipând-o pe Kyra după ce am urmărit-o pe Iulia Neacșu. Pentru că ea este una cu rolul. Complexitatea interioară a acestui personaj deloc facil de interpretat este jonglată cu mare ușurință, rafinament și subtilitate de tânăra actriță care alternează registrul dramatic cu cel comic, ironia fină cu sarcasmul unor replici usturătoare la adresa bărbatului egoist care a dorit să-i forțeze parcursul drumului personal și al carierei după bunul său plac. Flăcările privirii sale atunci când interacționează cu Tom, scânteile care sunt aproape palpabile în scenele de tensiune dintre cei doi, lascivitate și feminismul deosebit care emană din fiecare por al actriței în momentele de pasiune, precum și renunțarea finală, împăcarea cu destinul și cu sine însăși sunt toate duse într-un echilibru de acrobat călcând pe sârmă. Și e clar că acest lucru nu poate fi atins decât de un actor sau o actriță care are deja o experiență mai îndelungată pe scândura scenei, care își cunoaște, iubește și apără personajul, care înțelege lucrul cu partenerii de spectacol. Îndrăznesc că în anumite momente am avut senzația că urmăresc un personaj construit de o artistă a cărei personalitate se află undeva între Joan Crawford, Bette Davis și Olivia de Havilland – un melanj controlat de forță, energie, ardere interioară și delicatețe feminină.

​Așezând o asemenea actriță lângă un partener cum este Karl Baker și oferindu-le două partituri atât de generoase, cu o dinamică atât de elaborată, cu un arc dramatic amplu și cu transformări atât de puternice nu poți obține decât un rezultat cel puțin memorabil. Alăturați-l și pe mult mai tânărul dar foarte talentatul Cristian Măciucă în această ecuație al cărei maestru este regizorul Ionuț Andrei Maierean și veți avea parte de o experiență teatrală cu totul deosebită. Singurul aspect asupra căruia îmi doresc să revin este faptul că ar fi putut exista o mai mare aplecare asupra adaptării textului pentru publicul român de astăzi, astfel încât acea dramedy despre care vorbeam la început să revină în zona de comedie romantică cu puternice tente socio-politice, așa cum a gândit-o David Hare. Totuși, acest fapt nu știrbește cu nimic calitatea artistică a produsului finit și, astfel, vă invit să nu ratați în această vară noile reprezentații ale spectacolului, atât la Teatrul Nou, cât și la Teatrul Național „I.L. Caragiale”.

Fotografii preluate de pe pagina Teatrului Nou