Despre efectul vieții asupra fragilității umane. „Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice” la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București

Atomii… ce cuvânt frumos, nu-i așa? Și fiecare atom care face parte din noi primește oare chipul nostru? Sau noi primim chipul atomului? Și atomii ăștia mici micuți mititei sunt rupți din soare, nu-i așa? Și atunci înseamnă că și noi avem chipul soarelui? Dar oare asta nu înseamnă că dacă noi suntem sori, atunci cei din preajma noastră vor fi arși de căldura mult prea mare? Uneori da, alteori nu. ​

Uneori radiațiile solare și cele radioactive sunt la fel și pot face bine sau pot face rău. Așa cum crăițele lunatice pot crește sub influența radiațiilor sau pot fi distruse de o expunere mult prea puternică și îndelungată la acestea. Dar ce e cu radiațiile astea? Cine sunt radiațiile? Părinții care ne oferă căldura iubirii lor sau care uneori ne sufocă cu egoismele lor voluntare sau involuntare? Copiii care ne înfrumusețează viața sau care ne fac să ne răsară în minte gânduri care ne înfricoșează? Sau radiațiile astea sunt, pur și simplu, manifestarea de zi cu zi a vieții care ne ridică sau ne dă în cap, care ne ajută să înflorim sau ne taie crengile, care face mai buni sau ne scoate la iveală cele mai negre aspecte ale caracterelor noastre? Nu știu să răspund. Nici Paul Zindel nu știe să răspundă la întrebările astea în piesa sa excepțională, “Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice”. Dar încearcă totuși să ridice aceste întrebări și să le arunce spre noi, spre public, în speranța că noi înșine vom găsi răspunsurile în jurul nostru, dar și în propria noastră ființă. Trebuie doar să ascultăm. Să ascultăm cu adevărat, chiar dacă ne prefacem surzi (oare nu asta face și Nanny, singurul personaj al piesei și al spectacolului care ascultă cu adevărat și care nu judecă?!)

Spectacolul “Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice”, în regia Marianei Camarasan este acel fenomen teatral de cursă lungă, o montare care încă de la începuturi promitea să aibă o viață scenică îndelungată și acest lucru este demonstrat, iată, prin prezența pe podiumul teatrelor de 10 ani. Nu doar titlul cunoscut deja publicului românesc și bucureștean din generațiile mai vechi (datorită unui spectacol legendar de la Teatrul Mic, avându-le în distribuție pe Olga Tudorache, Adriana Șchiopu și Rodica Negrea), dar și distribuția actuală aleasă de regizoare au făcut ca mizanscena Marianei Cămarășan să reprezinte un punct de atracție pentru spectatorii avizi și îndrăgostiți de actul teatral de calitate. Am avut bucuria să vizionez montarea chiar la premiera sa de la Teatrul Metropolis, iar acum am revenit în Sala Studio a Teatrului Naţional "I. L. Caragiale" Bucureşti Bucureşti pentru a trăi din nou alături de Beatrice, Tillie, Ruth si Nanny povestea dramatică și, totodată, cât se poate de naturală a unei familii americane din anii ‘60 care poate fi cu ușurință transpusă în orice spațiu geografic și temporal tocmai datorită umanității textului și a frecvenței cu care încă întâlnim, din păcate, subiecte asemănătoare în cotidianul auster și gri. Ce frumos și duios construiește Paul Zindel zidurile cetății familie Hunsdorfer croite după sufletul egoist și, totuși, emoționant de distrus al lui Betty, mamă care se consideră o eternă victimă și eroină a unui destin mult prea crud. Dar și mai gingașă apare existența acestei ființe cu un exterior de piatră și cu un spirit fragil casat în viziunea regizoarei și interpretarea elegantă, inspirată, intuitivă și explozivă a Oanei Pellea! ​

S-a spus în critica americană că Beatrice Hunsdorfer poate fi lejer considerată o lideră a unui posibil club al mamelor-vultur, al părinților mult prea interesați de propria existență, club din care fac parte și Mama Rose (din musicalul “Gypsy” dedicat dansatoarei Gypse Rose Lee) ori Amanda Wingfield (personajul feminin aprig din “Menajeria de sticlă” a lui Tennessee Williams). Ba mai mult, s-a afirmat că virulența, violența emoțională și forța egoismului lui Betty le întrece cu mult pe cele ale mai-sus-numitelor doamne. Sigur că în varianta originală a piesei, precum și în filmul cu același nume din 1972, dar și în montarea de la Teatrul Mic, figura maternă era una de-a dreptul înfricoșătoare prin duritatea egoismului manifestat în fiecare clipă. Revenind, însă, la spectacolul de astăzi, preluat în repertoriu de TNB, ne este permisă o privire mai îngăduitoare, mai dulce, departe însă de a fi patetică, asupra acestui personaj feminin teribil din istoria dramaturgiei universale. Ceea ce reușește Oana Pellea să creioneze este chipul complex, multi-fațetat ale unei femei care încearcă să dea totul într-un mod cât se poate de bun pentru fetele ei, care încă are o doză umor, fie el și cu note acide (nu degeaba repetă aproape obsesiv fraza “Nici nu știți cât de mult se râdea în casa asta!”, parcă încercând să se convingă pe sine de propriul său simț al umorului în încercarea de a-l păstra intact), dar care de cele mai multe ori eșuează. Iar acest eșec este cauzat de propriile traume din trecut, de suferințele, pierderile și durerile din viața ei îngrozitor de dificilă și, în cele din urmă, ratată. Ei bine, tocmai melanjul acesta dintre zâmbetul melancolic și tragismul conștientizării neputințelor și limitărilor personale face ca interpretarea Oanei Pellea să fie nu doar extrem de credibilă și puternică, dar o așază în galeria marilor interprete ale rolului, alături de Joanne Woodward (din filmul anilor ‘70) și Olga Tudorache. Nu mai trebuie să menționez naturalețea rostirii și a frazării, pauzele acelea bine plasate și capacitatea de interiorizare a dramei personajului, doar pentru a exploda mai apoi în episoade de un dramatism impresionant, balansul între comic și tragic, lejeritatea trecerii dintr-un registru în altul - toate aceste caracteristici bine-cunoscute și foarte admirate ale uneia dintre cele mai expresive și talentate actrițe ale scenei românești.

Ceea ce a izbutit Mariana Cămărașan să realizeze în plus este și distribuirea a două actrițe din generația mai tânără care să se ridice la nivelul partenerei lor de scenă, să-i țină piept și să rămână, de asemenea, în memoria afectivă și intelectuală a publicului. Astfel, în rolul lui Ruth ce pare să fie contraponderea ușor comică a piesei și a spectacolului, o descoperim (sau mai degrabă o REdescoperim) pe Florina Gleznea. Un vulcan de talent în sine, această actriță care de fiecare dată uimește prin ușurința cu care se transformă de la un rol la altul, dovedește și de această dată că este un nume sonor și important al teatrului românesc. Ruth a ei este o explozie de energie și aparentă voie bună, dar în spatele căreia se ascund propriile traume din copilărie și din adolescența actuală, unele din ele legate de relația cu mama ei, altele cu mult mai profunde și mai dureroase. Totuși, în câteva scene, Florina Gleznea reușește să aducă zâmbetul pe buzele spectatorilor prin giumbușlucurile pe care le face, prin ironia față de sora mai mică, uimind totodată prin ușurința de a alterna râsul cu lacrimile suferinței. Nu în ultimul rând, actrița dezvăluie subtil și părțile vulnerabile ale personajului ei, reușind să facă sală să amuțească în momentele de trăire intensă revelate în scena coșmarului. Sălbăticiunea exteriorizată a lui Ruth traduce, de altfel, o ruptură emoțională interioară, Florina Gleznea scoțând la suprafață acest zbucium teribil al personajului printr-un joc echilibrat, aflându-se mereu în control în ceea ce privește dozarea interpretării.

În același timp, Cristina Casian nu se lasă nici ea mai prejos. Matilda, “Tillie”, a sa este un munte de omenie, de înțelegere a durerilor celor din jur, mereu împăciuitoare, reprezentând, de fapt, tocmai prin fragilitatea aparentă veriga cea mai puternică a familiei, cea care reușește cumva să le țină pe cele trei femei unite întru dragoste maternă, filială și fraternă. De altfel, citind printre rândurile textului, personajul acesta este expresia proprie a autorului, imaginea sa aruncată în tumultul piesei, fin și tragic observator al depresiei mamei sale și sprijin moral al surorii debusolate. Rafinamentul jocului scenic al Cristinei Casian stă tocmai în capacitatea acesteia de a exprima o multitudine de stări și emoții exact în momentele în care personajul său privește, fără să scoată niciun sunet. Ochii plini de melancolie ori atitudinea înfrântă a trupului sunt în stare să transmită atât de multă și puternică emoție încât aproape nu mai e nevoie de rostirea niciunei replici. În special în relația cu mama sa, Tillie, în tălmăcirea scenică a Cristinei Casian, se dovedește a fi mult prea lipsită de orice putere încât să mai poată da vreun răspuns. Totodată, punctul culminant și, în același timp, deznodământul spectacolului se confundă cu momentul de maximă intensitate a personajului din timpul monologului său final. De altfel, tot aici rezidă și explicația titlului piesei lui Zindel, revelându-se fragilitatea ființei umane, această crăiță lunatică pe care expunerea la prea multă viață, la prea multă existență o va ofili indiscutabil. Iată, așadar, importanța subtilă și tacită a acestui personaj pe care Cristina Casian îl construiește cu o delicatețe și un rafinament al interpretării ce rămâne întipărit în memoria spectatorilor.

Poate unul din cele mai dificile tipuri de rol în teatru este rolul mut. Și este cu adevărat o dovadă de măiestrie din partea oricărui actor și a oricărei actrițe să se facă văzut ori văzută, să se remarce prin simpla prezență, fără necesitatea de a rosti vreun cuvânt. Cel mai pregnant astfel de exemplu îmi pare a fi Tamara Buciuceanu, magistrală în rolul doamnei Dubuc din “Cumetrele” de Michel Tremblay. Ei bine, și spectacolul Marianei Cămărașan beneficiază de o astfel de prezență pregnantă. Tot un rol mut care rămâne cu tine mult după ce ai plecat din sală realizează excelent Alexandrina Halic, una dintre cele mai delicate, duioase, blânde și generoase actrițe ale scenei românești. Nu pot să nu mi-o amintesc în spectacolele copilăriei mele de la Teatrul “Ion Creangă”, acolo unde și-a dedicat sufletul încântării și educării prin artă a celor mici. Iată că de această dată, Alexandrina Halic pășește și pe scena unui teatru “de oameni mari” spre a aduce în fața publicului un personaj foarte interesant care adaugă un plus de dulceață și candoare acestei tragicomedii de familie. Nanny a sa nu este o bătrână ramolită care nu are habar pe ce lume se află. Dimpotrivă, ea este (asemeni lui Tillie) un fin observator a vieții din jurul său. Actrița reușește doar prin câteva gesturi și priviri să convingă spectatorii de rolul său important pe care îl trece sub tăcere. Magnifică prezență scenică din partea acestei actrițe atât de recunoscute pentru glasul său cristalin cu iz de copilărie. Încă o dată ni se dovedește măiestria acestei artiste deosebite care izbutește să emoționeze și să ne facă să zâmbim doar prin simpla ei apariție, doar prin faptul că stă pe un scaun și privește, ascultând atent. Și cine este, de fapt, Nanny? Nu cumva este oglindirea celorlalte personaje? Poate fi imaginea lui Betty sau a lui Ruth sau poate, mai degrabă, a Matildei la o vârstă înaintată. Patru fațete ale aceleiași femei?

Iată, așadar, experiența unei seri de teatru pe care oricine a fost în sală o va purta cu siguranță după sine. Un spectacol desfășurat într-un spațiu care dă, în același timp, senzația de claustrare și de dorință de libertate, caracteristici atinse prin iscusința dovedită de atâtea ori de Vladimir Turturica care și de astă dată a realizat o scenografie care învăluie actorii și personajele și care dă însemnătate și greutate acțiunii. Un exemplu de montare în care se observă atât aportul regizoarei Mariana Cămărașan, această fină cunoscătoare a sufletului uman și a dramelor feminine, cea care știe să scoată la lumină ceea ce are mai bun fiecare artist în parte, oferindu-le, totodată, spațiul necesar desfășurării propriilor înzestrări naturale. O realizare actoricească de excepție pe care cu ușurință o pot numi “recital”, în care patru actrițe din trei generații diferite oferă o lecție de teatru, de trăiri intense și veridice, dar și de viață.

---

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice
de Paul Zindel

Traducere: Iulia Necoară

Regie: 
Mariana Cămărășan

Scenografie: 
Vladimir Turturică

Light design: 
Ștefan Vasilescu

​
Distribuție:

Oana Pellea 
Alexandrina Halic 
Florina Gleznea 
Cristina Casian

---

---

​Foto credit: Florin Ghioca