Anna și salvarea prin suferință. Eseu critic despre o viziune regizorală tulburătoare

Scriam acum trei zile, imediat după terminarea premierei cu “Anna Karenina” de la Teatrul Mic, câteva observații “la cald”.  Reiau în deschiderea acestei cronici. Așadar, Anna - între nevoia de suferință și zbaterea pentru libertate. Anna - între inocență și auto-incriminare. Anna - între iubire și pasiune distrugătoare. Anna sau vindecarea prin suferință. Anna - omul strivit între degetele societății mai pătate decât ea. Anna - femeia în căutare de libertate. Anna - femeia care izbăvește toate femeile prin propriul sacrificiu. Anna = Ana Bianca Popescu. Sunt atât de multe paliere ale spectacolului de la Teatrul Mic. Nu ai cum să le cuprinzi în câteva pagini. Nu ai cum să vorbești despre toate după o singură vizionare a acestui roman scenic atât de dezvoltat, atât de complex. Totuși, trebuie să o fac. Simt nevoia să aștern câteva cuvinte despre ceea ce se anunță a rămâne în analele istoriei teatrului românesc drept o capodoperă despre care se va vorbi, despre care se va studia.

Toate aspectele pe care le-am enumerat mai sus sunt posibile interpretări ale viziunii pe care Dumitru Acriș o prezintă publicului bucureștean pe scena teatrului din Constantin Mille. Și, de fapt, sunt doar o parte dintre planurile și lentilele prin care poți privi personajul titular așa cum l-a înfățișat regizorul. Însă “Anna Karenina”-spectacolul este la fel cu “Anna Karenina”-opera literară. Tratează mult mai multe personaje și problematici decât doar pe cele principale. Urmărește mai multe fire narative și planuri de desfășurare a unor multiple acțiuni. Și tot precum romanul lui Tolstoi, și montarea lui Dumitru Acriș reușește să mențină interesul viu al spectatorilor timp de peste 4 ore, oferindu-le un tablou limpede, clar, susținând logic toate firele poveștilor numeroaselor personaje. Nicio clipă nu se pierde nimic într-un hățiș al unor detalii inutile. Nicio clipă atenția nu este furată de momente de umplutură. În ciuda lungimii temporale pe care poate mulți i-ar șoca, “Anna Karenina” se dovedește a fi o construcție dramaturgică aproape ireproșabilă, cu un gând regizoral bine consolidat și observabil în jocul foarte fin, detaliat al actorilor, în relațiile extrem de bine puse la punct dintre toate personajele, în evoluția fiecăruia dintre acestea. De parcă ar fi un diamant foarte atent șlefuit, spectacolul Teatrului Mic dezvăluie fiecare fațetă a fiecărei prezențe de pe scena prin imaginea pe care o reflectă în acțiunile celor cu care interacționează. De parcă regizorul s-a transformat el însuși într-un autor de sine stătător care știe să-și caracterizeze personajele prin cuvintele și gesturile celorlalte. Și cât de greu e să realizezi scenic transpunerea unui roman-fluviu precum cel al Tolstoi. Pentru că dacă Dostoievski este un filosof ale cărui scrieri își pot găsi mai ușor locul în teatru, contele Lev Nikolaevici este un psiholog par excelente, scrierile sale fiind adevărate fresce sociale și sondări ale celor mai profunde colțuri ale personalității umane. Două aspecte pe care le-am crezut aproape imposibil de transpus pe o scenă de teatru. Oricum, cu mult mai dificil decât o face un film. Și totuși, iată că Dumitru Acriș a reușit să spargă aparenta barieră a limbajului literar tolstoian și să preia de acolo cele câteva planuri care l-au interesat și pe care le-a considerat benefice pentru dezvoltarea unui spectacol, eliminând personaje secundare și episodice, transformând frescă socială a nobilimii de secol XIX într-un discurs social și relațional contemporan pe care orice spectator al anului 2024 îl poate înțelege și cu care poate empatiza. Căci cine dintre noi nu s-a confruntat măcar cu una din problematicile ridicate de montarea de față? Femei în căutare de libertatea de a trăi, bărbați sufocați de propriile orgolii strivind la rândul lor orice urmă de viață în partenerele lor, mame care își sacrifică bunăstarea și liniștea pentru copii, oameni trăind pur și simplu de pe o zi pe alta, agățându-se de vise mărețe doar pentru a conștientiza, în cele din urmă, că totul este futil. Ce concluzii cutremurător de triste îți dezvăluie cele 4 ore în care exiști laolaltă cu personajele atât ale lui Tolstoi, cât și ale lui Acriș. Pentru că acesta din urmă și le-a asumat. Le-a preluat, le-a extras seva, le-a șlefuit și le- oferit cu generozitate pentru ca publicul să se înfrupte din experiențele lor și pentru ca apoi să plece cel puțin atins, dacă nu schimbat.

Ceea ce ar putea fi considerat un simplu artificiu regizoral devine, cred eu, cheia reală a întregului spectacol. Este prima dată când reușesc să văd un spectacol al acestui regizor, dar am înțeles ca obișnuiește să introducă adeseori câte un personaj din afara operei literare sau dramaturgice pentru a oferi și un alt punct de vedere asupra acțiunii. Astfel și în “Anna Karenina” apare ca un fel de “deus ex machina” contemporan o psihoterapeută, un participant mai mult sau mai puțin obiectiv, mai mult sau mai puțin implicat. De fapt, ea este cu totul parte a desfășurării poveștilor și este prezentă chiar și când nu se află fizic în scenă, căci încă de la prima apariție, ea se instalează în conștiința spectatorului ca un soi de al treilea ochi care înlesnește descifrarea desfășurării scenice, oferind poate și o privire mai atentă asupra motivațiilor fiecărui participant la acțiune. Căci, asemeni oricărui bun terapeut, personajul introdus de regizor nu face decât să-i ghideze pe pacienții tolstoieni pentru ca aceștia să-și găsească singuri răspunsurile la problemele cu care se confruntă. Totuși, Psihoterapeuta nu rămâne doar o lentilă brechtiană pentru public. Sau, mai degrabă, tocmai încercarea aceasta de obiectivare o duce către o implicare directă în poveștile celor cu care discută, forțând-o astfel să participe poate chiar involuntar la dramele acestora. Și Alina Rotaru demonstrează prin acest rol că este una dintre cele mai capabile actrițe ale Teatrului Mic, reușind să impresioneze printr-un joc puternic, printr-o desfășurare de forță și blândețe, totodată prin care încearcă să echilibreze balanța dintre o privire “la rece” și o implicare emoțională accentuată. Nici nu ar avea cum să își mențină obiectivitatea în urma atacului violent al lui Stiva Oblonski asupra ei și nici în urma tentativei de suicid a Annei, care încearcă să se arunce de pe fereastra cabinetului ei. Interesant cum singurele două personaje care urmează terapia cu această psiholoaga sunt doar Karenina și fratele său, Stefan Arkadievici, de parcă regizorul subliniază problemele de fidelitate cauzate de o dorință acută de libertate psihică și afectivă ce traversează spiritul răzvrătit al familiei din care provin cele două personaje. Aproape că prin această radiografie a celor doi frați sunt tentat să vreau să aflu mai multe despre arborele lor genealogic - cine știe ce tare spirituale s-ar putea dezvălui printr-o analiză mai atentă a acestuia? Și aș mai adăuga o observație poate redundantă, dar pe care simt nevoia să o scot în evidență - faptul că oricare dintre cititori și spectatori se pot pune în locul Psihoterapeutei, pentru că sunt sigur că oricare dintre aceștia (și eu mă număr în mod cert printre ei) au avut momente în timpul citirii romanului sau a urmăririi spectacolului în care și-au pus întrebări sau au judecat ori s-au simțit implicați (poate chiar atacați de) în vârtejul acțiunii.

Desigur că, în ciuda multiplelor planuri și numeroaselor personaje, cel titular este cel care ne interesează cel mai mult. Anna este centrul acțiunii scenice, cu toate că apare destul de târziu. Însă devoalarea personalității ei, transformările puternice prin care trece încep să se observe și să aibă loc gradual încă de la prima intrare în scenă și de la prima întâlnire cu Vronski. Ana Bianca Popescu își creionează cu mare atenție la cele mai mici detalii personajul ce i-a fost încredințat, permițându-ne să urmărim cu desfătare parcursul descendent pe care această femeie dornică de libertatea de a iubi și de a trăi ajunge să îl aleagă. În mod cert, afișul excepțional realizat de Two Bugs (Maria și Andrei Gîndac) o înfățișează pe Anna legată la ochi pe un fundal format din nuanțe diferite de roșu. Așa cum nu există alb sau negru de-a lungul vieții noastre, ci numai nuanțe de griuri, tot așa drumul pentru care acest personaj optează este presărat mai multe tipuri de iubire - pasiune oarbă, înflăcărare față de un bărbat care pare să-i promită eliberarea mult-dorită, puritatea dragostei de mamă. Pentru că Anna este, înainte de toate, mamă. Și, așa cum am perceput portretul făcut de Dumitru Acriș, gestul final al Kareninei este rezultatul nu doar al dezamăgirii față de ambii bărbați din viața ei, nu doar al urmărilor pe care acuzele unei societăți mai găunoase decât ea îl au asupra ei, ci provine și din (sau poate mai ales din) disperarea unei mame care și-a pierdut ambii copii (ingenios și frisonant momentul când Vronski dă mâna cu Karenin acceptând ca orice copil care poarta numele celui din urmă să rămână al acestuia, nerealizând ca și fetiță nou-născută a Annei poartă acest nume, cei doi nefiind încă divorțați). Revenind la Ana Bianca Popescu, nu pot decât să mă bucur că avem o asemenea actriță și că sunt contemporan cu cea care reușește să întruchipeze cu atâta credință, cu atâta dedicare un personaj care nu ar fi la îndemâna oricui, dându-i o dimensiune mai mult decât credibilă, veridică, înălțând-o pe Karenina pe un piedestal și devenind, pentru mine, cea mai bună interpretă a acestui rol (incluzând aici și filmele pe care le-am văzut de-a lungul timpului). Odată ce am urmărit împietrit scena din finalul primei părți, confruntarea cosmică dintre Anna și soțul ei, tot acel crescendo pe care ambele personaje, pe care ambii actori, de fapt, îl mânuiesc cu o virtuozitate tehnică și emoțională indescriptibile, nu am cum să mai privesc la fel cum am făcut-o până acum imaginea acestei femei, acestui prototip feminin pe care Tolstoi l-a creionat cu atâta măiestrie. Pentru că acum s-au adăugat lentila imensă a unui regizor-psiholog, dar și interpretarea de referință a unei actrițe a cărei simplă apariție și prezență te copleșește, umplând scena cu spiritul, cu trupul, cu gândurile și cu sentimentele ei și ale personajului.

Și pentru că tot am ajuns la scena din finalul primei părți, îmi îndrept privirea asupra unui al treilea actor care mi-a cutremurat simpla existență pe gradenele de pe scena sălii din Mille. Cristi Iacob, într-o formă de zile mari, într-un rol care îl reconfirmă drept unul dintre cei mai rafinați actori ai momentului. Un prilej de a-l urmări într-o reală performanță asemănătoare cu cea a unui sportiv la curse. Doar că în cazul său, este vorba despre o cursă în care personajul interpretat, Karenin, iese din joc în modul cel mai dureros și umilitor pentru un bărbat cu statutul său social - învins de o soție pe care nu a reușit să o stăpânească, strivit de propriul orgoliu masculin. Și totuși, ceea ce a reușit Cristi Iacob să facă, un lucru la care nu mă așteptam, a fost să-și construiască rolul cu atâta pasiune, apărându-l fățiș în fiecare scenă, încât m-a făcut să mă surprind pe mine însumi compătimindu-l pe acest Karenin aflat undeva la o graniță extrem de fină dintre victima și opresor. Desigur că oricine a citit romanul și oricine citește printre rândurile subtilului joc al lui Cristi Iacob descifrează și acea dimensiune toxică masculină a bărbatului care sufocă tot pentru pură plăcere de a-și hrăni orgoliul monstruos. Ceea ce face însă, regizorul, este să dea dreptul la replică fiecărui personaj și să nu categorisească protagoniștii în “bun” și “rău”, în “alb” și “negru. Fiecare dintre ei este deopotrivă inocent și vinovat, deopotrivă salvat și salvator, deopotrivă călău și cadavru. O abordare foarte rar întâlnită în teatru, transformând spectacolul aproape într-un proces literaro-scenic în care publicul devine, pe rând, martor, jurat și judecător. Cine iese neîntinat din sală? Sau, mai degrabă, putem să ne absolvim pe noi înșine privind acest spectacol?

La polul opus pare a fi Ionuț Vișan, interpretul lui Vronski din seara la care am asistat la reprezentație. Spre deosebire de rivalul său, acest Alexei este un melanj de romantism exacerbat, devenind aproape un alter ego masculin al Annei, ușor isteric, ușor exaltat, ba chiar ușor feminizat în această insistență cu care își repetă iubirea față de Karenina, în această nebunie de a nu se desprinde de ea. În viziunea lui Dumitru Acriș, Vronski este doar un copil mare (de altă factură decât Stiva) care aleargă la cel mai mic necaz ba la mama sa cerându-i bani, ba la Anna cerșind o fărâmă de iubire pe care nu cred că el însuși este în stare să o ofere. Ionuț Vișan a accentuat această dizabilitate - aș spune chiar acest handicap - de a iubi al lui Vronski, păstrându-și totuși personajul într-o dimensiune masculină, virilă, ne-efeminată. Tandrețea din scenele intime cu Anna, realizarea catastrofei în care a ajuns singur lăsându-i din greșeală custodia copilului sau lui Karenin, dialogul cu mama sa (amintind oarecum de confruntarea dintre Hamlet și Gertrude, doar ca de data asta, răsturnată) - toate aceste momente sunt redate cu o inocență sclipitoare a jocului delicat al lui Ionuț Vișan, un actor cu o paletă de culori interpretative foarte diversă. Iată că a mai adăugat un registru al rolurilor, de data asta ceva mai cald, mai blând și, totodată, mai tragic.

Întorcându-mă la privirea sub lupă pe care o realizează Dumitru Acriș, aduc în fața cititorilor, așa cum el o face pe scenă, un alt cuplu ale căror tare și calități sunt expuse fără milă și fără niciun fel de concesie: Stiva Oblonski și Dolly (Daria Alexandrovna, născută Șcerbațki). Așa cum am amintit deja mai devreme, el, fratele Anei, este primul personaj care este obligat să se confrunte cu proprii demoni pe care încearcă să îi ignore în reflexia din oglinda pusă în față de Psihoterapeută. Andrei Seușan izbutește să țeasă un caracter dificil și complex, subliniind din plin imoralitatea acestui nobil pe care viața l-a răsfățat atât de mult încât l-a stricat. Stiva nu mai este bufonul pe care ne-am obișnuit să-l vedem în ecranizări sau cum apare chiar în romanul lui Tolstoi. Nicidecum, deși mai putem întrezări ușoare urme de umor și ironie. Actorul scoate la iveală monstruozitatea naivă și inocentă chiar a acestui individ laș, dornic de a-și satisface doar propriile plăceri, comportându-se ca un burlac. Andrei Seușan reușește să nu cadă nicio clipă într-un derizoriu al interpretării, cu toate că tonul ridicat și, uneori, țipetele pot părea prea incisive. Însă este necesară această caracterizare auditivă și vizuală (prin gesturile mari) spre a ne da seama că omul Oblonski este el însuși o caricatură, nicidecum că regizorul a vrut să îl prezinte astfel. Soția sa, Dolly, beneficiază de o interpretare măreață, aș îndrăzni să spun, din partea unei actrițe de forță, care ascunde în sine un vârtej tumultuos dublat de un talent în roluri de caracter cum nu am văzut foarte des la tânăra generație. Oana Pușcatu, căci despre ea este vorba, conturează portretul unei femei care încearcă să pară puternică, dar care a fost labilizată de-a lungul timpului atât de furibunda sa mamă, prințesa Scerbațkaia, cât și de capriciile amoroase ale soțului infantil cu care a fost blestemată să trăiască. Singură își dezvăluie gândurile și alegerile de a fi o gospodină și o mamă a șase copii - spre a-i crește așa cum ea niciodată nu a fost crescută de propria mamă, cu iubire. Ieșirile din când în isterice ale personajului sunt controlate cu iscusință de glasul pătrunzător și recognoscibil al Oanei Pușcatu, iar scena de beție în care se confruntă cu propriile chinuri este de o virtuozitate și de un rafinament actoricesc deosebite, Oana ținându-se departe de orice vulgaritate ori cădere în ridicol și redând tulburarea emoțională a lui Dolly cu naturalețe.

Cuplul Kitty-Levin beneficiază la rândul său de interpretarea a doi actori tineri, foarte versatili și talentați. În primul rând, Ana Radu (ea a fost cea care a preluat delicatul rol al prințesei Ekaterina) ne-a dezvăluit fragilitatea unei ființe aflate între dragostea evidentă pe care i-o poartă lui Constantin Dimitrievici Levin și mariajul forțat de mama sa, teribilă prințesă Șcerbațkaia. Ascultătoare, supusă și docilă, actrița își permite și mici izbucniri de revoltă care cresc în intensitate și frecvența odată ce realizează că ea singură este stăpână pe propria viață, pe propriul destin. O bucurie să descopăr că mi-a fost confirmată bănuiala pe care am avut-o urmărind-o pe această tânără actriță prima oară în rolul Magdei din “Ultima oră” la Nottara, unde a demonstrat că este un nume care va răsuna frumos în teatrul românesc. Și iată, un al doilea rol care îi atestă talentul și disponibilitatea interpretativă. Îi este partener Alexandru Voicu, acest cameleon al Teatrului Mic, acest actor care trece cu ușurință de la personaje revoltate (vezi doctorul Lvov în “Ivanov” de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești) la cele cu tentă comică, de parveniți simpatici (vezi Hlestakov din “Revizorul” de la Teatrul Mich și iată, acum, la un bărbat nesigur pe el, timid, retras, întruchipându-l pe acel Levin pe care mi l-am imaginat citind prima oară romanul tolstoian și pe care, înainte de asta, mi-l descria cu duioșie bunica (da, era unul din personajele ei preferate din opera lui Lev Nicolaevici). Levin al lui Alexandru Voicu este un personaj care mereu pare că mai are ceva de spus, care închide în el gânduri și regrete nerostite, clocotind de iubire pentru Kitty, de admirație pentru fratele său, Serghei Ivanovici (doar menționat în spectacol), de milă față de fratele bețiv, Nikolai. Actorul echilibrează efuziunile romantice stângace și revolta față de propriile neputințe, elaborând astfel un rol care îl reconfirmă drept unul dintre cei mai înzestrați, pasionali, serioși și dedicați actori ai generației sale.

Nikolai Levin, fratele viciat și vicios al lui Constantin Dimitrievici, este întruchipat de un alt actor deosebit al Teatrului Mic, Marian Olteanu. Renunțând la tipologia de tânăr chipeș, viril, actorul își dezvăluie o dimensiune mult mai dramatică și mai profundă, scoțând la iveală nebunia și haosul din mintea învăluită de aburii alcoolului a acestui visător utopic. Nesfârșitele lui tirade legate de fabrica de țigări, bipolaritatea cu care își tratează fratele, alunecând când într-o bucurie exagerată, când într-o violență aproape vulgară, sunt semne ale complexității acestui personaj, aspect care nu îl sperie pe actor, acesta înfruntând provocarea dată de regizor și ieșind victorios din lupta cu rolul. Îi stă alături o actriță de o delicatețe și o blândețe cu adevărat deosebite, calități pe care le toarnă în forma personajului său, Maria Nikolaevna. Sau Mașa, pur și simplu. Claudia Prec este cea care dă viață acestei femei pentru care norocul și lumina sunt doi termeni necunoscuți, o fostă prostituată așa-zis salvată de Nikolai doar pentru a fi folosită drept damă de companie și servitoare a dorințelor și plăcerilor acestuia. Rar mi s-a întâmplat să reacționez atât de visceral la o scenă de teatru așa cum mi s-a întâmplat la cea dintre Mașa și Levin, urmată de un sălbatic și crud viol al celei dintâi de către o turmă de bărbați înnebuniți de beție. Suspinele și lacrimile reținute din prima parte, cea a întâlnirii cu Levin, urmate de strigătele din ce în ce mai acerbe de animal rănit de moarte, mi-au creat o stare de teroare pe care o resimt și în aceste momente, când scriu aceste rânduri. Nu pot decât să concluzionez că și aici avem de-a face cu o interpretare actoricească pe care cu greu o pot uita și pe care, în masochismu-mi teatral, abia aștept să o admir din nou.

Spunea cineva zilele trecute că în spectacolul lui Dumitru Acriș primează mamele. De fapt, figura femeii ca mamă. Și tind să îi dau dreptate. Anna este mamă, înainte de toate și, așa cum am spus, gestul final vine și dintr-un eșec al acestui rol. Apoi este Dolly, prototipul de mamă-gospodină, soție supusă bărbatului în ciuda tratamentului disprețuitor al acestuia, mamă “pe rit vechi”, dacă doriți, cea care își sacrifică propria fericire pentru copii. De fapt, portretizarea ei este fidelă tabloului prezentat de Tolstoi. Și mai avem, apoi, de-a face cu încă două figuri materne cărora regizorul le-a acordat o importanță cu mult mai mare decât a făcut-o romancierul rus. În primul rând, este contesa Vronskaia, mama lui Alexei, care este interpretată magistral de Andreea Grămoșteanu.  Am spus-o și o repet - este vorba despre tipologia de actriță-locomotivă, așa cum era numită și Tamara Buciuceanu (cu care, de altfel o asemăn, ca intensitate a trăirilor scenice), o artistă vulcanică, temperamentală, ca un uragan căruia nu-i stă nimic în cale. Forța aceasta interpretativă se percepe încă de la prima sa intrare în scenă, maiestuoasă, cu o haină cu guler de blană, cu un troller. Și aici intervine cea de-a doua dimensiune a personajului pe care Andreea Grămoșteanu o adaugă cu finețe - tandrețea și duioșia mamei care își revede fiul mult iubit, fiul pentru care s-a sacrificat și continuă să o facă. Două lucruri pe care, mai apoi, nu ezită să i le reproșeze cu vârf și îndesat în acea scenă pe care am amintit-o deja, în care într-un monolog impresionant, contesa Vronskaia îl pune la pământ pe fiul mult-iubit. Incredibil de sugestivă este și plasarea mamei lui Vronski ca un fel de oglindă a lui Karenin într-o scenă care se transformă într-un cvartet asemănător celor din opere, în care adulții îi urmăresc din umbră, sprijinindu-i și acuzându-i, totodată, pe copiii Anna și Alexei. O a doua prezență maternă pe care Dumitru Acriș a scos-o din aproape-anonimatul literar și a transformat-o într-unul din personajele emblematice ale spectacolului este însăși prințesa Șcerbațkaia, interpretată cu multă vervă, cu umor chiar, de Ana Bart. Această femeie-general, care își instruiește fiica mijlocie rămasă în casa părintească de parcă ar fi un soldat pus la cazne, se dovedește a fi doar un suflet tulburat de lipsa de iubire a unui soț care a înșelat-o pe toate drumurile, dar și o femei pentru care rolul de mamă nu a fost cel mai potrivit. Cu toate momentele comice pe care le oferă (fiind nevoie de astfel de respirații scurte, dar binevenite într-o mare de dramatism și cutremur emoțional), Ana Bart întruchipează, de fapt, o reprezentare fidelă a binecunoscutei înțelepciuni neaoșe: “nu toți oamenii trebuie să fie părinți”. Prințesa Șcerbațkaia, din frustrările personale, din lipsa de dragoste, din singurătate se transformă aproape într-o monstruozitate care iremediabil și-a distrus fiicele, lucru pe care Dolly i-l reproșează cu violență, în timp ce Kitty, la început nesigură și mai apoi foarte hotărâtă, îi dorește să o vadă moartă. Nici nu mai contează căderea în genunchi din final a acestui personaj care îți produce o profundă antipatie, jonglând cu emoțiile și sentimentele fiicei sale de parcă ar fi  mingi de ping pong. Și tocmai acest dezgust profund care se naște în spectator privind circăria inconștientă a prințesei subliniază reușita actoricească a Anei Bart care dovedește că a înțeles până în cele mai mici detalii personalitatea celei pe care o interpretează și îi redă caracterul cu veridicitate și naturalețe.

Mai există câteva personaje pe care Dumitru Acriș le-a ales din imensa frescă pictată de Tolstoi și pe care regizorul le-a considerat importante în tot acest mecanism. Două dintre acestea se evidențiază în mod deosebit. În primul rând, Lidia Ivanovna, prietena cea mai apropiată a lui Karenin, femeia care încearcă să o înlocuiască pe Anna în datoriile maternale. Gabriela Iacob ne oferă o interpretare emoționantă a acestei femei disperate după un pic de atenție, care ar face orice pentru a se cuibări în sufletul lui Alexei Alexandrovici, inclusiv să-și uite orice formă de educație și să se ia la harță cu soția fugară. De fapt, actrița ne dezvăluie, prin jocul ei, o fațetă a Lidiei mai puțin întrezărită în roman, urlându-i acesteia neputința de a avea copii, dar și indiferența propriului ei soț. Alături de ea, se mai află și figura controversatei prințese Betsy Tverskaia, prietena apropiată a Annei, care în montarea lui Dumitru Acriș primește și rolul de moașă, fiind singura care îi este alături în cumplitele momente ale facerii. Irina Velcescu conturează cu precizie și eleganță imaginea unei femei lipsite de orice prejudecată și de orice restrângere morală, dovedindu-se totodată un om generos și unul din puținele personaje care nu o judecă și nu îi face rău Annei. Desigur, nici restul distribuției la care se alătură Rareș Florin Stoica, având câteva apariții coregrafice fascinant-șocante, Vlad Milotoi, corect în întruchiparea dirijorului și a chelnerului, dar si Virgil Aioanei, cu o prezență înfricoșătoare în scena coșmarului Annei.

În tot acest tablou spectacular fascinant, Dumitru Acriș a știut ca, pe lângă o distribuție de excepție, să-și adune și o mână de oameni deosebiți care să-l ajute și să-l susțină în construcția acestei bijuterii scenice. Nimic nu s-ar fi putut fără o dramatizare realizată exemplar de Angelina Roșca, cea care a analizat îndeaproape fiecare pagină și fiecare personaj al capodoperei lui Tolstoi, scoțând la iveală tot ce era mai prețios, mai important, mai relevant pentru viziunea regizorală. Coregrafia halucinantă și de mare efect este semnată de nimeni altul decât Ștefan Lupu, acest magician al mișcărilor, acest mânuitor al emoțiilor prin gesturi. I-am recunoscut stilul fracturat și totuși atât de cursiv în scenele de ansamblu, mai ales în cea a balului dat de Șcerbațki, unde mulțimea mereu în mișcare se transformă într-o mașinăria aproape înghițind personajele principale. Remarcabil act coregrafic ce se împletește perfect cu întregul parcurs dramaturgic. Nu în ultimul rând, video design-ul lui Călin Laur, la fel de halucinant, reprezentat de proiecțiile care, din când în când împânzesc pereții sălii, este complementar cu coregrafia și cu regia, cele trei aspecte unindu-se într-o viziune clară, logică, cu un fir deloc greu de urmărit de la un capăt la altul. Și, pentru că sunt un om pasionat de muzică, trebuie să subliniez și caracterul atât de important pe care coloana sonoră o are în acest spectacol. Nu doar bucățile muzicale alese (acel “Voila” care și acum îmi dă fiori, gândindu-mă la contextul în care a fost așezat), dar și efectele sonore de fundal, acel semnal al aparatului de puls din spital, urmărind tensiunea în crescendo sau decrescendo a personajelor și a relațiilor dintre ele - toate acestea adaugă o dimensiune cu atât mai dramatică și plasează și mai bine acțiunea în sufletul și gândul spectatorilor.

Dacă după acest întins eseu, care este doar o primă parte a discuției despre spectacol, v-am convins măcar 10% de nivelul calitativ extraordinar al acestei montări, vă invit să urmăriți programul Teatrului Mic din aprilie încolo, căci toate reprezentațiile până în martie au fost programate (așa cum ar trebui să se întâmple la toate teatrele respectabile) și vândute. “Anna Karenina” promite să fie acel tip de spectacol care va rezista multe stagiuni și va face săli arhipline, înscriindu-se în paginile istoriei teatrului românesc, alături de Frații Karamazov al lui Dan Micu sau Trilogia Antică a lui Andrei Șerban ori Faust-ul lui Silviu Purcărete. Un spectacol necesar, mai ales în această perioadă tulbure, un discurs artistic tulburător despre fiecare dintre noi, despre societatea nocivă care ne poate dicta viețile dacă nu suntem atenți și o lăsăm să se amestece în spațiul nostru intim, dar și despre rolul femeii care ar trebui să fie revizitat de mulți bărbați cu orgolii prea mari, ucigătoare chiar.

---

ANNA KARENINA
după Lev Tolstoi


Regia și scenografia:
Dumitru Acriș

Dramatizarea:
Angelina Roșca

Coregrafia:
Ștefan Lupu

Video:
Călin Laur

Producător delegat:
Alois Chiriță


 Distributie

Ana Arkadievna Karenina
Ana Bianca Popescu

Alexei Alexandrovici Karenin
Cristi Iacob

Alexei Kirilovici Vronski
Vlad Logigan / Ionuț Vișan

Constantin Dmitrievici Levin
Alexandru Voicu

Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia
Ana Radu / Antonia Scutaru

Mama Ekaterinei
Ana Bart

Stepan Arkadievici Oblonski
Andrei Seușan

Daria Alexandrovna Oblonskaia
Oana Pușcatu

Contesa Vronskaia
Andreea Grămoșteanu

Contesa Lidia
Gabriela Iacob

Nicolai Levin
Marian Olteanu

Bătrânul
Virgil Aioanei

Avocatul
Rareș Florin Stoica

Psihanalista
Alina Rotaru

Prințesa Betty Tversky
Irina Velcescu

Maria Nicolaevna
Claudia Prec

Egor Korsunskiy, dirijor/ chelner
Vlad Milotoi

---

Credit afiș: Andrei Gîndac
Credit foto: Andrei Gîndac și Radu Preda