Musicalul și opereta sunt două dintre cele mai complexe și mai apreciate genuri teatral-muzicale, atât în lume, cât și în România. În special opereta are o frumoasă istorie în țara noastră, numărând interpreți de seamă care au pus bazele instituției și care au pășit pe scena acesteia: Ion Dacian, Cleopatra Melidoneanu, Vali Niculescu, George Hazgan, Nae Roman, Dorin Teodorescu, George Pănescu, Tiberiu Simionescu și mulți, mulți alții. În 2005, Teatrul de Operetă „Ion Dacian” a devenit Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”, ulterior adăugându-i-se și „Musical” în titlu datorită titlurilor din ce în ce mai numeroase și mai de succes din cadrul acestui gen. Astfel, soliștii operetei au început să fie distribuiți și în spectacolele de musical, unii dintre ei clădindu-și și dezvoltându-și cariera și pasiunea în această zonă mai specială (și, după părerea mea, mai dificilă). Unul dintre aceștia care a ajuns, în ultimul timp, o adevărată stea a genului în România, este șarmantul, carismaticul și foarte talentatul tenor Florin Budnaru. Astăzi, vă propun o incursiune în lumea musicalului alături de unul dintre cei mai iubiți și admirați soliști ai Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Vă invit să descoperiți un om deschis, cald, generos, sincer care și-a dedicat și își dedică viața musicalului și pe care îl puteți aplauda în spectacole precum „Rebecca”, „Meșterul Manole”, „Jack, între dragoste și nebunie”, „Bonjour, Bonne nuit, Paris”, „My Fair Lady”, „Kiss me, Kate!”, dar și în cea mai recentă premieră a teatrului, „Musical Evolution”, un spectacol deosebit conceput de Relu Dobrin și care a încheiat triumfal ediția din acest an a Festivalului „Ion Dacian”. Tudor Sicomaș: Ca de obicei, îmi încep interviul cu două întrebări. Prima ar fi cine este omul Florin Budnaru? Iar a doua - cum a ajuns omul Florin Budnaru să fie artistul/cântărețul/solistul? Florin Budnaru: Cine este omul Florin… Cred că o să-ți răspund la a doua întrebare. Am început de mic muzică, am studiat câteva instrumente . La 4 ani voiam sa joc fotbal și venea domn profesor să mă ia la muzică. Am făcut 4 ani de vioară, 8 ani de violoncel, școală de muzică, liceul de muzică, apoi Conservatorul. Am avut și o șansă: cei de la operetă făceau un fel de scouting în facultate. Au venit încă din anul 2, au vrut să mă angajeze, însă am reușit asta abia din anul 4. Așadar, am fost angajat la operetă și am debutat în Vânzătorul de păsări. Asta a fost șansa mea. Am cântat în cor, am cântat în orchestră, am învățat să cânt singur și la chitară, am avut o trupă punk, cântam muzică pop (sau ce era pe atunci). Doar că pe vremea aia nu existau negative și cântam cu trupă și era foarte interesant. Și mi-a plăcut. Deci, am cântat de toate – operetă, operă, musical, puțin vocal simfonic, lied. Dar dragostea mea rămâne musicalul, clar. Mă regăsesc întru totul în acest gen și simt că timpul stă în loc, nu știu să-ți explic exact. Am făcut și niște cursuri de musical - am avut șansa asta, au plătit cei din Budapesta când am colaborat pentru Rebecca. Am fost la Academia de Musical din Munchen, era un castel așa în mijlocul unui parc. A fost-foarte interesant, mi-a deschis ochii. Dar primul mare contact a fost castingul pentru Rebecca cu Attila Béres. Acolo am învățat că lucrurile se fac și altfel. T.S.: Și s-a văzut, se vede în fiecare spectacol. F.B.: Da mega, mega, mega regizor, a fost o mega echipă, cum este și acum. Și acum o să-ți spun un secret: eu n-am participat când a fost primul casting fiindcă văzusem spectacolul cu 2 ani înainte la Budapesta și am zis ca seamănă prea mult cu viața mea și că n-o sa pot, nu merge. Și au venit s-a dat castingul, n-au fost mulțumiți și atunci au mai dat odată. Atunci m-au sunat pe mine și în momentul când am început sa cânt atunci am și luat, a fost extraordinar. De atunci mi s-a schimbat viața, artistic vorbind. Super-super tare a fost, cred că o lună-jumate, două am făcut repetiții pentru acest proiect care mi-a adus cele mai mari satisfacții. A fost spectacolul anului, solistul anului, debutul anului, regizorul anului, au fost atât de multe lucruri frumoase care s-au întâmplat. Și uite că l-am refăcut aici, acum după 11 ani. Și cu aceeași plăcere. Ba mai mult, în cazul Rebeccăi cred că n-a fost punct, a fost punct și de la capăt. Și îmi place și mai mult. Acum este și mai incitant, și mai captivant, energia este și mai mare, fiecare spectacol este o premieră. T.S.: Așa este, am simțit și eu asta la fiecare nouă reprezentație. F.B.: Îți spun sincer, e chatarsis, a fost mega-mega energie pe scenă, dar și în public. După ce am terminat de cântat duetul spre finalul actului doi s-a rupt sala - au fost 5 minute de aplauze, a fost incredibil. A fost ceva cu adevărat incredibil. Probabil că tot ce se întâmplă în viața mea, în viața colegilor mei ... așa s-au aliniat astrele și este un mare succes și mă bucur pentru asta. T.S.: Chiar asta era o întrebare: cum e să reiei un spectacol - spectacolul ăsta, de fapt, la o diferență de atâția ani - ca a avut atâția ani de pauză până la urmă? F.B.: Lumea și-a dorit foarte mult, toți sufereau (eu primul – râde). Era o poveste neterminată, un capitol care nu a spus tot ce avea de spus și cred că vom mai spune multe cu acest spectacol, este unul dintre cele mai bune care au fost vreodată în România. Muzica – totuși, compozitorul are 2 premii Grammy – povestea e super tare! Totul e așa. Când joc mă pregătesc cu zile înainte - timpul stă în loc, se oprește - nu mai sunt Florin, sunt Maxim. Îți dai seama, i-am pus numele fiului meu după spectacolul asta. Și asta spune multe despre ce simt pentru el. Ah, și am uitat să spun: am luat și un premiu internațional de musical cântând în finală aria lui Maxim și chiar Silvester Levay (n.b. – compozitorul) mi-a dat trofeul. Am cunoscut primul cast mondial când am fost la Stuttgart și am cântat. Au fost o sumedenie de întâmplări fericite care m-au schimbat, mi-au schimbat percepția asupra actului artistic, asupra musicalului chiar și asupra vieții. T.S.: Da, este o experiență de viață până la urmă. F.B.: Trebuie să arzi când trebuie. T.S.: O, da, într-adevăr. Făcând o paralelă, deși are și nu are legătură, cu celălalt musical Jack. Între dragoste și nebunie care e mai recent decât Rebecca - după părerea mea este și nu este cu totul altceva. F.B.: (râde) Legătura sunt eu. T.S.: Rolul, vreau să zic. F.B.: Acolo am dublă personalitate, e puțin altfel. Și acolo sunt criminal. Aici omor oarecum prin imprudență, în Jack până la urma sunt criminal - una dintre cele mai vechi legende urbane. Omul existat cu adevărat, nici acum nu a fost elucidat misterul, sunt tot felul de presupuneri, s-au făcut și acolo cărți, filme, cu viața victimelor, cred că anul trecut a apărut cea mai recentă carte. La Jack vorbim de o boală până la urmă, e o altfel de trăire, altceva. Ce consider eu este că dacă nu găsești ceva bun în acel rol negativ, atunci nu reușești sa te conectezi cu oamenii. Trebuie sa găsești ceva bun și atunci să-i prinzi pe oameni sa empatizeze cu tine. Asta e foarte important. T.S.: Da, asta am observat, ca lumea empatizează cu Jack. F.B.: Da. El povestește, la sfârșit de ce a făcut ce a făcut. E foarte interesant. T.S.: Da, omul venea oricum cu un trecut și cu niște probleme. F.B.: Clar, clar. Trebuie să adaug că sunt foarte mulți spectatori care nu știu, nu își dau seama că eu sunt același personaj ca și George. Foarte bună găselnița cu masca. Pentru că nu se așteaptă. Este foarte dificil, e un rol aproape imposibil, să cânt cu două voci diferite, două culori diferite, două stiluri diferite, să interpretez diferit. Dar asta îmi place și mereu găsesc alte culori ale personajului. T.S.: Da, un spectacol și un rol apreciate de lume. Culmea este că nu mă așteptam la publicul român să reacționeze atât de bine la un spectacol precum Jack. F.B.: Și mie îmi place. Unul dintre colegi a zis ca e Maxim reloaded. Acuma nu știu… T.S.: Da, are niște mici lucruri în comun cu Maxim, dar e altceva totuși. F.B.: Da, e tot durerea mea. Doar că în alta zonă. T.S.: Și acum despre un al treilea rol, al treilea spectacol al tău. Deși nu este din aceeași zonă - Meșterul Manole, care a avut premiera și mai de curând. Am putea zice că este tot un fel de criminal, dar în cu totul altă zonă. F.B.: Corect. Aici este mitul jertfei pentru creație. Este altceva. Nu este un musical, e o operă rock. A fost scrisă în anii ’70 și ceva. E foarte interesant că și acolo sunt câteva momente în care mă conectez cu Dumnezeu, cu divinitatea ca să zic așa. Cu și prin trăirile și suferințele mele, dar e altfel. În primul rând două ore, nu trei ore și jumătate. Muzica. Sunt influențe rock - Pheonix - influențe de muzica bisericească, populară, geampara, și foarte mult stil vocal simfonic de a cânta. Și acolo trebuie sa găsesc un balans de emisie că nu poți cântă nici clasic și nici modern. Dar asta mă atrage, rolurile imposibile se pare. T.S.: Si îți vin și bine. F.B.: Da, da. (râde) Jesus Christ daca mai prind, Doctor Jekyll. T.S.: Ei, și de asta voiam sa mă leg – dacă și ce roluri ai mai vrea să abordezi? F.B.: Păi, da. Astea – Jesus Christ , Doctor Jekyll și Mizerabilii mi-aș dori să fac, adică Jean Valjean. Chiar am o poză, unde chiar semăn cu personajul, dacă stai și te uiți puțin mai atent. T.S.: Chiar, Valjean (ca și Jesus Christ) chiar e un rol care nu seamănă cu zona asta de criminali muzicali (râde) pe care ai abordat-o până acum. Dimpotrivă, e un tip foarte generos. Ar fi frumos să se monteze și la noi. F.B.: Da, știi, de obicei prevăd lucrurile - am darul ăsta și cred că e posibil. T.S.: Sunt șanse? F.B.: Eu așa cred. Am crezut mereu că se va repune Rebecca. Mai devreme sau mai târziu. Eu am văzut Mizerabilii la Londra, așa că mi-ar plăcea - mi-ar face mare plăcere. T.S: Ca să mă reîntorc la începutul interviului, hai să vedem cine este omul Florin Budnaru? F.B.: Cine sunt? Sunt un om normal - tată, prieten, frate (am o soră care e comisar se ocupă de psihologie - psihiatrie). În primul rând, sunt Om. Ajut pe cine pot. Îmi plac oamenii corecți, cinstiți - care nu mint, care își țin cuvântul. Nu-mi place trădarea. Dar e un accent minor (n.b.: termen muzical) - eu nu sunt o persoană expansivă, sunt mai degrabă introvertit, cred că de aia mi se și potrivesc rolurile triste. Recunosc. Și până la urmă trebuie sa fac ceea ce mă vinde mai bine. Am făcut și operetă, și operă, dar cum am spus deja, cel mai mult mă regăsesc în musical. Normal, când am început drumul muzical toți ne doream – Scala, Viena, Metropolitan, cele mai mari scene de operă. Dar viața te îndrumă unde trebuie. Și crede-mă - opereta mi-a fost a doua casă (de cele mai multe ori a fost chiar prima casă) și dacă ar fi să o iau de la început, tot aici aș veni. Suntem o familie. Ca orice familie - imperfecți, dar ei sunt familia mea și le datorez tot ce mi se întâmplă bun. Și chiar le datorez asta, să știi. Au mai fost vremuri complicate și vor mai fi, dar aici sunt acasă. T.S.: Și se simte. Și pe scenă se simte. Apropos – mă întorc puțin în timp și, legat de facultate - au existat profesori care te-au influențat? Sau anumite personalități marcante cu care ai interacționat? F.B.: Profesorul corepetitor Andreiana Roșca, profesorul Ionel Voineag, Dumitru Trandafir; m-am înțeles extraordinar cu fratele lui Horia Brenciu, Marius Brenciu, una dintre cele mai frumoase voci de tenor - l-am admirat, a fost cumva idolul meu. Și încă este. În primul rând ca om. M-a inspirat. Un om extraordinar. Regizorii Hero Lupescu, domnul Zaharescu; cu ei m-am înțeles extraordinar în Conservator. T.S.: Spuneai înainte să începem că nu avem o școală de musical, din păcate. Și totuși, există tineri pe care îi văd și în UNATC, care au și har și și-ar dori să se apropie de domeniu ăsta, de musical. Cam ce i-ai sfătui din punct de vedere al omului care face asta și căruia îi place asta? F.B.: În primul rând, să vadă spectacole și în străinătate. Mergeam în câte un city-break și vedeam câte 4-6 spectacole . În străinătate se joacă câte 2 pe zi. Ca să înțelegi nivelul. Și în România a început să se joace, ia amploare, este un public dornic de musical, ceea ce este remarcabil. Trebuie să știi sa cânți, să știi să și dansezi, există și partea de teatralitate care este foarte importantă. Dar la urma urmei, fiecare are drumul lui. Cu cât mai multe spectacole realizate, cu atât vor progresa oamenii, vor învăța, vor participa la casting-uri. Am văzut de exemplu la Budapesta acum 10 ani, montarea Romeo și Julieta cu elevi care au terminat Academia lor de muzica și mi s-au părut remarcabili. Au deja următoarea generație pregătită. Ca să vezi ce înseamnă școala, cât este de importantă! Se fac cursuri de actorie, de step, de dans. Sunt proiecte în care ai nevoie de tot. Uite, cum a fost Kiss me, Kate! la noi la operetă. Există acel musical, Billy Elliot, în care băiatul trebuie să știe să cânte, să danseze, să bată step, are momente de circ, de karate. Și, ca să-ți imaginezi, poți da casting și un an – doi la rând pentru un rol. Dar și în momentul în care reușești este fantastic, nu se compară cu nimic. Eu sunt un simplu om, căruia îi place ce face și așa a fost, întâmplător m-am apucat de musical, a fost o chestie de destin, de șansă. Dar mă bucur că este un gen dorit în România, că sunt din ce în ce mai multe proiecte extraordinare și nu vreau să dau nume pentru a nu omite pe cineva. Dar am văzut că și la nivel de copii spectacole foarte bune și crește, crește nivelul, ceea ce este foarte bine. T.S.: Chiar, cum ai început cu musicalul? F.B.: Primul proiect a fost a fost Broadway-București, unde am cântat niște fragmente de musical. Și de acolo a fost declic-ul. Apoi a urmat primul proiect mare, Romeo și Julieta, tot aici la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, unde mi-am descoperit și mai mult pasiunea pentru genul ăsta și posibilitatea vocală de a-l aborda. Și știi cum e – când ți se deschide ușa, trebuie să fii pregătit. T.S.: În legătură cu publicul și cu ce spuneai mai devreme – neavând o școală axată pe acest gen până acum câțiva ani, nu erau asemenea spectacole ca acum. Așa că te întreb – cum se simte de pe scenă publicul? F.B.: Este mai liber. Față de alte proiecte, la musical publicul este mult mai generos și mai zgomotos, ca să zic așa (râde). Dar mie așa îmi place. Să văd reacția. Oricum, o oră după spectacol, rămân așa în transă și uneori merg acasă și pe jos, fiindcă am nevoie sa mă gândesc la ce am făcut bine, ce am făcut rău, ce mai este de îmbunătățit. Eu așa văd lucrurile, mereu e o premieră. Următorul spectacol e o premieră și trebuie să mai pun ceva. T.S.: Da, pentru că, de fapt, niciun spectacol nu e la fel cu celălalt. F.B.: Clar, niciodată nu va fi la fel. T.S.: Pentru a încheia într-o notă optimistă, plină de speranță pentru viitor – există proiecte, surprize din partea ta legate de musical? F.B.: Ți-am zis ce mi-aș dori să fac, dar francizele mari costă mult. Nu știu, nu știu nimic încă. Momentan rămân cu Rebecca, Manole și Jack și vedem ce mai apare. Sunt deschis. T.S.: Îți țin și îți ținem pumnii. În final, pentru cititorii noștri: poate unii sunt spectatori, poate unii încă nu sunt, da vor fi – cum îi îndemni sa vină la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”? Ce gânduri ai pentru oamenii care vin sau cei care nu au pășit încă în această sală și în această lume? F.B.: Dacă vor să uite trei ore de problemele de zi cu zi, aici este locul potrivit. Să râdă, să plângă, să aplaude…aici este locul potrivit, la noi, la Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Este o energie frumoasă și tot ceea ce facem, facem pentru ei. Pentru oameni. Fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Teatrului Național de Operă și Operetă „Ion Dacian”: www.facebook.com/OperetaIonDacian
0 Comments
Leave a Reply. |
Tudor Sicomaș
Jurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
July 2024
Categories |