„Orice creator în lumea lui, vede lucrurile altfel, printr-o lumină proprie, mânat de propriile decepții și dezamăgiri.”

Interviu cu Anca Fica

Fata cu părul roș'.   Actriță, scriitoare,  Femeie, Om, prietenă de nădejde. O privire pătrunzătoare, un glas cald și blând, aflându-se întotdeauna alături de cei dragi ei - cu un zâmbet, o vorbă bună, un sfat sau doar prin simpla prezență. Astăzi, la rubrica „De vorbă cu tine”, o avem invitată pe tânăra și talentata artistă Anca Fica, o voce proaspătă în tabloul literar actual și un talent vulcanic al scenei teatrale independente.

Tudor Sicomaș:  Îmi încep interviul cu întrebarea standard pe care o adresez oricărui interlocutor. Cine este Anca Fica? Ce pasiuni, ce calități, ce defecte și ce dorințe are omul Anca Fica?

Anca Fica:    Dificil de răspuns cine este omul, femeia Anca Fica. Presupun că sunt un om ca oricare altul. Pasiunea mea, de când mă știu, a fost scrisul, după care a venit pictura și apoi, teatrul. Nu mă descurc foarte bine să vorbesc despre mine sau să mă descriu, dar dacă ar fi să încerc, cu multă modestie, aș spune că sunt onestă, cinstită, genul de om direct, dar diplomat, care a învățat și încă învață multe de la încercările vieții. Sunt pe alocuri timidă (deși nu ai spune) și retrasă, ca orice artist în lumea lui.
Clar nu sunt perfectă, deci am și defecte: mă înfurii destul de repede – un fel de „sangre caliente”, spun lucruri pe care poate le regret mai târziu, dar învăț să ascult înainte să reacționez și că nu orice merită o reacție.
Nu am învățat încă sa spun „nu”, clar și răspicat, atunci când totul devine prea mult, dar lucrez la asta.

T.S.:     De curând, ai publicat primul tău roman.  De unde a apărut pasiunea pentru artă și, mai ales, pentru scris?

A.F.: Pasiunea pentru artă cred că a fost tot timpul acolo, din copilărie până la liceul de artă și chiar și după. Când eram copil, inventam tot timpul tot felul de povești, când mă jucam cu păpușile, creionam scenarii și le dezvoltam destul de mult. Apoi, am scris poezii, undeva prin clasa a 8-a, le-am arătat chiar și profesoarei de română de pe atunci, care m-a încurajat cumva să scriu – mi-a creat și un cuvânt înainte, în cazul în care voi dori să public prima mea carte de poezii.
După poezii, am cochetat cu bloguri și am scris ficțiune, inspirată de anumite anime-uri. A fost și o perioadă de roleplay, pe un forum străin (în engleză) și a fost și tentativa mea naivă de a ține un jurnal electronic, pe care știam că mama nu îl poate citi.
Mai târziu, am descoperit că, prin scris, mă descarc cel mai bine de emoțiile pe care nu puteam sau nu aveam spațiul să le exprim, și așa am ajuns să scriu „Înainte de răsărit”. După ce am scris-o, am avut o pauză lungă, pănă am reușit să scriu iarăși ceva. Am început un roman, însă nu l-am terminat, și mai apoi mi-am scris ideile așa, sporadic, dar nimic concret. Am scris câteva postări pe un blog personal și am ținut o vreme un jurnal de vise.

T.S.:  Din discuțiile noastre anterioare, am aflat că ai scris „Înainte de răsărit” în ultimii ani ai adolescenței. Ce te-a îndemnat să așterni pe hârtie această poveste? Ce te-a determinat sau motivat?

A.F.:  Este știut că orice creator în lumea lui vede lucrurile altfel, printr-o lumină proprie, mânat de propriile decepții și dezamăgiri. „Înainte de răsărit” a pornit, deci, de la o decepție în dragoste, în vremea când tot ce se întâmplă în jur este o dramă infinită. Despărțirea de primul meu iubit și felul în care am simțit că povestea a rămas neterminată, m-a mânat să aștern pe foaie parte din poveste, tocmai ca pe o formă de eliberare.

T.S.:  În romanul tău de debut ne întâlnim cu o lume fantastică, populată de spirite, vrăjitoare. Totuși, cartea nu ține neapărat de domeniul fantasy. De ce ai ales să spui această poveste de dragoste cu ajutorul acestor elemente supranaturale?

A.F.:  În perioada aceea, aveam o fascinație pentru tot ce ține de vampiri, vrăjitoare, spirite, și toate cele. Probabil că modul în care am scris a fost inspirat și influențat de mai mulți autori pe care îi lecturam la momentul respectiv, și anume: Stephenie Meyer, Anne Rice, Emily Bronte, Margaret Mitchell, etc.
Unul dintre romanele clasice în care m-am regăsit în mod constant a fost „La răscruce de vânturi”, de unde și ideea de dragoste dincolo de moarte și de posibilitatea de a fi „bântuit”. „Fii mereu cu mine – ia orice formă –înnebunește-mă! Numai nu mă părăsi în acest abis, unde nu te pot găsi!”, cum ar zice Heathcliff.
 
T.S.:  Ce speri să regăsească un cititor în rândurile cărții tale?

A.F.: Fiecare cred că va regăsi altceva. Unii vor vedea iubirea dincolo de limite, alții vor vedea o relație toxică, poate, de codependență. Alții se vor regăsi în personajele mai mature, părinții care au sacrificat multe, dar nu au putut fi acolo emoțional pentru copii lor. Alții poate vor spune că nu este cine știe ce și nu o să le transmită nimic. Nu pot dicta ce va simți fiecare, însă sper, câtuși de puțin, să vadă părțile pozitive și ideea de iubire pentru totdeauna, care merită orice sacrificiu.

T.S.:  Cum ai îndemna un viitor posibil scriitor să îndrăznească să își aștearnă gândurile și sentimentele pe hârtie?

A.F.:   Este mult până scrii primele idei, pentru că după aceea, dacă te lași purtat de ele, vei descoperi o putere în tine, pe care nici nu știai că o ai. Este un sentiment ce trebuie trăit făcând, cum s-ar spune și, din punctul meu de vedere, este eliberator. Va fi ca o greutate ce ți-a fost luată de pe inimă.
Chiar recent am citit niște fragmente scrie de o prietenă, pe care am cunoscut-o recent, dar care mi-a intrat la inimă destul de repede, și am încurajat-o să își valorifice potențialul, pentru că pe mine m-a impresionat și e păcat să nu impresioneze și pe altcineva.

T.S.: Suntem colegi în trupa Teatru cu Impact. Cum ai ajuns să cochetezi și cu domeniul artei scenice și de ce?

A.F.:  Am avut nevoie de o eliberare diferită, o furie pe care nu o puteam transpune altfel decât prin a deveni altcineva pentru câteva ore. Aveam și o oarecare anxietate de a interacționa cu oamenii, poate și o teamă de ridicol, așa că universul m-a mânat în această direcție.

T.S.:    Ai o piesă de teatru preferată? Și dacă da, de ce aceea?

A.F.: Dacă m-aș referi la ceea ce am jucat eu personal, preferata mea este „Fii Cuminte, Cristofor!” a lui Aurel Baranga. Am, ca și doamna Sava (rolul avut în acest spectacol), o slăbiciune pentru clasici, pentru poveștile ce transcend timpul și rămân cu tine, ca o lecție de viață,
Dacă ne referim la ce am mai văzut, iarăși mă intorc la una din slăbiciunile mele, și anume, romanele polițiste. „Și din 10 n-a mai rămas niciunul”, inspirată după „10 negri mititei” scrisă de Agatha Christie. Spectacolul a rămas cu mine pentru felul în care s-a construit suspansul, tipic romanelor autoarei.

T.S.: Ai în plan și alte apariții literare? Lucrezi la ceva în momentul de față? De asemenea, te-ai gândit să scrii, poate, și o piesă de teatru?

A.F.: Am avut un blocaj artistic pentru o bună bucată de vreme, dar sper să îmi regăsesc inspirația și să continui ce începusem după „Înainte de răsărit”, la vreo 4 ani distanță, un roman cu tragedii, genul de iubire „Romeo și Julieta”, doar că, de această dată, cu familii de mafioți și gesturi necugetate.
Nu m-am gândit să scriu piese de teatru, deși recent am lucrat la un one-woman show, inspirat de Teodor Mazilu, „Împăiați-vă iubiții”, dar pe care nu știu dacă îl voi pune în scenă. Genul ăsta de a scrie nu pare genul meu, deși văd acțiunea din punct de vedere artistic. Totuși, cred că va fi prea descriptiv pentru un spectacol de teatru.

T.S.: În final, împărtășește, te rog, un gând artistic cititorilor noștri, în special tinerilor și, poate mai ales, tinerelor de astăzi care încă nu au avut curajul să se exprime prin artă.

A.F.: Cred că, uitându-mă la propriul meu drum, atât prin teatru, cât și prin scris, am înțeles că arta îți cere, înainte de orice, curajul de a te arăta așa cum ești. Uneori, urci pe o scenă și împrumuți vocea unui personaj, alteori stai singur în fața unei pagini și îți lași propria voce să vorbească. În ambele situații, te expui. Tinerilor care nu au avut până acum curajul să se exprime prin artă, le-aș spune să nu aștepte momentul în care se vor simți suficient de buni, de pregătiți sau suficient de importanți. Eu însămi am învățat că drumul se construiește din pași mici, din încercări, din emoții, și, uneori, din foarte multe îndoieli. Exprimați-vă. Scrieți. Jucați. Creați. Greșiți. Luați-o de la capăt. Și, mai ales, nu așteptați să vă simțiți pregătiți să începeți. Uneori, curajul vine abia după primul pas. Chiar dacă vocea sau mâna tremură, aduceți-vă aminte că niciun vis nu este prea mare pentru a fi realizat.

---

Fotografii din arhiva personală a Ancăi Fica