“Încerc să trăiesc cu inima deschisă și cu ochii bine fixați în realitate”. Interviu cu Iulia Neacşu

Fata cu ochi mari, verzi și pătrunzători. Actriță cu mii de fațete cu un interior incandescent. Artistă versatilă care jonglează cu rolurile, dar și cu emoțiile spectatorilor. Uneori apasă pedala de accelerație, alteori frânează brusc sau lin, dar întotdeauna păstrează echilibrul între un tumult interior, vulcanic aproape, și o expresie scenică temperată. Face și teatru și film. Una dintre tinerele actrițe al cărui traseu l-am urmărit începând aproape de la start și care a demonstrat deja că poate sta lejer în galeria marilor nume ale teatrului românesc de astăzi. În plus, este un nume foarte prezent în aria teatrului independent, putând să o regăsim în numeroase distribuții de la numeroase astfel de instituții artistice ce se susțin singure. Și, nu în ultimul rând, îmi place să o consider o prietenă apropiată, fiind totodată un om deosebit de generos și călduros. În câteva cuvinte am încercat să realizez imaginea vie a Iuliei Neacșu. Însă mai jos o să o las să-și contureze singură autoportretul creionat prin intermediul câtorva întrebări pe care am avut bucuria și șansa de a i le adresa.

Tudor Sicomaș: Ca de fiecare dată, îmi încep interviul cu o întrebare pe care o adresez tuturor interlocutorilor - cine este omul Iulia Neacșu?

Iulia Neacșu: Un om curios, sensibil și pasionat de povești – atât cele din jurul meu, cât și cele din interior. Încerc să trăiesc cu inima deschisă și cu ochii bine fixați în realitate, chiar și atunci când aleg să o transfigurez prin artă. Dar fiind vărsător, nu prea îmi iese cea din urmă, și visez mult.
​

T.S.:  Cum a ajuns omul Iulia Neacșu să fie actrița Iulia Neacșu?

I.N.: La 18 ani, am văzut un spectacol la Teatrul de Comedie care pur și simplu mi-a schimbat traiectoria. Până atunci voiam să devin psiholog. Dar în sala aia, în întunericul acela cald, am simțit pentru prima dată că teatrul poate face exact ce voiam eu să fac: să vindece, să apropie, să redea sens.

T.S.: Cum au fost pentru tine anii de facultate și cine te-a influențat în acea perioadă (profesor, actor)?​

I.N.: A fost o perioadă intensă, cu suișuri și coborâșuri, dar extrem de formativă. Am întâlnit profesori care mi-au oferit atât provocări, cât și sprijin. Dar, dincolo de orice, Alexandru Darie a fost cel care m-a influențat profund, mai ales prin lucrul la Coriolanus – acolo am învățat ce înseamnă rigoarea, libertatea și generozitatea în artă.


T.S.: Cu ce amintiri și lecții importante ai plecat din facultate?

I.N.: Cred că facultatea mi-a oferit un simț al responsabilității față de public și față de fiecare personaj pe care îl primesc. Am avut și norocul de a avea profesori precum Dan Tudor și Adela Mărculescu care ne-au educat și format foarte bine.

T.S.: Noi ne cunoaștem de ceva vreme. Însă de curând te-am redescoperit într-un mod cât se poate de frumos în rolul Kyra din „Tavanul de sticlă” („Skylight”) după David Hare, la Teatrul Nou. Povestește-mi puțin, în primul rând, despre acest text, acest proiect. Cum a apărut, cum s-a legat și de ce la Teatrul Nou?​

I.N.: E un text care arde tăcut, care vorbește despre iubiri ce nu mor, doar se transformă. M-a atras prin onestitatea lui crudă și profunzimea emoțională, dar îmi și place foarte mult umorul britanic. Tavanul de sticlă e o disecție fină a unei iubiri care încearcă să supraviețuiască într-o lume care se prăbușește. Proiectul a apărut firesc, la propunerea regizorului Andrei Ionuț Maierean, într-un moment în care simțeam nevoia să spun o poveste, vie, împreună cu parteneri în care am încredere. Am avut foarte multe de învățat de la colegii mei, și sunt bucuroasă că împart scena cu niște actori darnici și talentați precum : Karl Baker, Cristian Ioniță, Emilia Luculescu, Luca Udățeanu și Cristian Măciucă. Și evident, Teatrul Nou a oferit spațiul perfect pentru acest proiect – deschis, liber și curajos.


T.S.:  Te pot ruga să ne oferi și un „insight” în personajul Kyra? Întreb pentru că nu cred că sunt singurul fascinat atât de tine în acest rol, cât și de personaj în sine.

I.N.: Kyra este o femeie care a ales să trăiască cu adevărul ei, oricât de dureros sau inconfortabil ar fi. Trăiește în fisură. lubește și luptă cu aceeași forță. Are o forță interioară rară, deși e fragilă. Ce iubesc la acest personaj este că nu caută să placă, ci să înțeleagă. M-a obligat să fiu sinceră până la os cu mine însămi. Mai mult de atât n-aș vrea să spun, pentru că nu vreau să dau vreun “spoiler”.

T.S.: Ești o actriță cu multe fațete interpretative. Ce tip de roluri te atrag cel mai mult și cum reușești să te transpui și să schimbi între ele aceste straie interioare ale unor personaje atât de diferite?​

I.N.: Mă atrag personajele care vin cu o fisură – o rană, o întrebare nerezolvată. Cele care mă forțează să mă reinventez. Trecerea de la un personaj la altul nu e mereu ușoară, dar îmi iau timp să ascult, să observ, să las fiecare rol să îmi contamineze viața o vreme.


T.S.: Joci foarte mult în zona teatrului independent. Care crezi tu că sunt avantajele, dar și dezavantajele acestui mediu care nu aparține de stat?

I.N.: Avantajul cel mai mare e libertatea – poți explora, greși, experimenta. Dezavantajul e instabilitatea financiară și lipsa de sprijin instituțional, dar cred că tocmai din lipsuri se nasc uneori cele mai autentice forme de expresie.


T.S.:  Faci și film, așa că îmi permit să te întreb – ce preferi: scena sau camera de filmat? Și de ce una sau alta?

I.N.: Ambele au farmecul lor. Scena îți oferă acel „acum” irepetabil, acea relație cu publicul. Filmul îți permite nuanțe intime, detalii aproape invizibile. E greu să aleg – dar poate scena are un pas înainte, pentru că m-a format.

T.S.: Dacă nu ai fi fost actriță, ce al drum ai fi ales?​

I.N.: Probabil aș fi fost psiholog. Când m-am înscris la Facultatea de Teatru, m-am înscris și la cea de Psihologie. Am fost admisă la ambele, iar decizia de a renunța la cea de psihologie a venit destul de rapid. Tot în zona poveștilor, a introspecției și a lucrului cu emoțiile.


T.S.: Poate fi o întrebare clișeică, dar ai vreun personaj preferat? Și ai vreun dramaturg de suflet?

I.N.: Nu am un personaj preferat. Dar am mulți dramaturgi care îmi plac : Albert Camus, Jon Fosse, Ivan Vîrîpaev, Henrik Ibsen.


T.S.: Dacă ne poți spune, ce proiecte și surprize există în tolba Iuliei Neacșu  în viitorul apropiat?

I.N.: În momentul acesta, sunt un pic prinsă cu câteva producții cinematografice. Dar în paralel, repet la “O noapte furtunoasă” în regia lui Daniel Bucur, ce va avea premiera în luna Septembrie. Și de asemenea, voi începe să lucrez și la un spectacol în regia lui Sorin Militaru. Ca inside, piesa este scrisă de unul dintre dramaturgii de mai sus.


T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul sau interlocutoarea să adreseze un gând către cititorii și spectatorii noștri - existenți sau viitori posibili. Așa ca te invit și pe tine să împărtășești același lucru cu cititorii noștri.

I.N.: Vă mulțumesc că ne priviți, ne ascultați și ne oferiți sens. Teatrul e viu doar împreună cu voi. Nu încetați să vă puneți întrebări și să căutați răspunsuri în artă – uneori e singurul loc în care adevărul are curajul să se arate.